absolvent, ~ă smf [At: DA / Pl: ~nți, ~e / E: lat absolvens, -ntis] 1 Persoană care a terminat (un an școlar sau) un ciclu (ori o formă de învățământ). 2 (Pre) Absolvent (1) fără diplomă.

absolvență sf [At: DEX² / Pl: ~țe / E: absolvent] Terminare a unui ciclu sau a unei forme de învățământ Si: absolvire.

*ABSOLVENT,-TĂ sm. f. 🖋 Care a terminat toate clasele, toate cursurile unei școale: se pricepe să cînte din vioară, că e ~ al Conservatorului (VLAH.) [germ. Absolvent < lat.].

*ABSOLVENȚĂ (pl. -țe) sf. 🖋 Faptul de a absolvi cursurile unei școale: a trecut examenul de ~ [absolvent].

ABSOLVENT, -Ă, absolvenți, -te, s. m. și f. Persoană care a terminat un ciclu de învățămînt. Comitetele de partid sînt datoare de a controla felul cum sînt folosiți în muncă absolvenții universităților și școlilor de partid și de a urmări creșterea lor. REZ. HOT. I 266.

ABSOLVENȚĂ S. f. Terminarea unui ciclu de învățămînt după care urmează examenele pentru primirea diplomei; absolvire. Certificat de absolvență.

ABSOLVENT, -Ă, absolvenți, -te, s. m. și f. Persoană care a terminat un ciclu anumit de învățămînt. – Germ. Absolvent (lat. lit. absolvens, -ntis).

ABSOLVENȚĂ s. f. Terminare a unui ciclu de învățămînt (după care urmează examenele pentru primirea diplomei); absolvire. – Din absolvent.

ABSOLVENT, -Ă s.m. și f. Cel care a absolvit o formă de învățămînt. [< germ. Absolvent, cf. lat. absolvens].

ABSOLVENȚĂ s.f. Terminare a unei forme de învățămînt; absolvire. [< absolvent].

absolvent, -ă s. m. f. cel care a absolvit o formă de învățământ. (< germ. Absolvent, lat. absolvens)

absolvență s. f. absolvire (1). (< absolvent + -ență)

absolvent, -ă, absolvenți, -e s.m. și f. Persoană care a terminat un an școlar, un ciclu sau o formă de învățămînt.

ABSOLVENT ~tă (~ți, ~te) m. și f: Persoană care a absolvit o formă de învățământ. /<germ. Absolvent, lat. absolvens, ~ntis

*absolvént, -ă adj. și s. (lat. absólvens, -éntis. V. solvent). Care a absolvat o școală: absolvent în teologie (Pe la 1848 se zicea teolog absolut!).

absolventă s. f., g.-d. art. absolventei; pl. absolvente

absolvență s. f., g.-d. art. absolvenței; pl. absolvențe

absolventă s. f., g.-d. art. absolventei; pl. absolvente

absolvență s. f., g.-d. art. absolvenței; pl. absolvențe

absolventă s. f., pl. absolvente

absolvență s. f., pl. absolvențe

absolvență, -țe.

ABSOLVENȚĂ s. v. absolvire.

ABSOLVENȚĂ s. absolvire, isprăvire, terminare. (După ~ unei școli.)

absolvent, -ă, absolvenți, -te s. m., s. f. infractor cu o singură condamnare la activ