abís s.n. 1 (geomorf.) Deschizătură adîncă într-un platou sau într-un versant muntos, în special în căldare (căreia nu i se vede fundul); prăpastie, genune, hău. Susurul domol, prelung și nehotărît al tăcerii mute se ridică peste abisuri (HOG.). ◊ poet. Pădurea se cufundă într-o noapte oarbă, într-un abis negru ca păcura (SADOV.). ♦ fig. Latură profundă a unei stări, a unui fenomen, a unui proces, rămasă încă necunoscută; neant. Nu-i înțelegea abisul din suflet. 2 Depresiune a fundului oceanelor, cu adîncimi foarte mari. 3 fig. Distanță uriașă sau separare de ordin cultural, intelectual, moral, sentimental. Între cei doi era un abis. • pl. -uri. /<fr. abysse, it. abisso, lat. abyssus, -i; cf. gr. ᾰβυσσος „fără fund”, „infinit”.