Vasile m. numele a 2 împărați din Orient: VASILE I (Macedonicul), întreprinse reforma legilor (867-886) și VASILE II (Bulgaroctonul sau Omorîtorul de Bulgari), supuse pe Bulgari după un răsboiu de 20 de ani (976-1025).

Vasile (St.) m. 1. cel Mare, arhiepiscop din Cezarea Capadociei, unul din cei mai iluștri părinți ai Bisericii ortodoxe, fundatorul vieții monahale și aprig luptător în contra arianismului: Omelii (329-379); 2. ziua de 1 Ianuarie, Anul Nou; 3. unul din sfinții trei Ierarhi.

Vasile m. numele mai multor Țari din Rusia: VASILE IV, fiul și urmașul lui Ivan III, purtă cel dintâi titlul de autocrat și cuceri Novgorod (1505-1533); VASILE V, Țarul Rusiei, avu să lupte în contra falșilor Dimitrii și fu învins (1609) de Sigismund, regele Poloniei (1605-1611).

Vasile-Lupu m. Domnul Moldovei, Albanez din Epir, trăi în luptă continuă cu contemporanul său Mateiu-Basarab. El fundă școli slavone și o tipografie (1640), introduse limba română în serviciul diVin și tipări codicele Pravilele împărătești (1646). Vasile Lupu muri în Constantinopole (1661), după ce stătuse 6 ani în închisoare, și fu înmormântat la Iași, în mănăstirea Trei-Ierarhi.

Vasile.

Vasile s. m. – Nume propriu. – Var. înv. Vasilie, Sîn-Văsii. Gr. Bασίλειος, parțial prin intermediul sl. Vasilije. Der. Vasilca, s. f. (obicei folcloric în noaptea de ajun al Anului Nou, care precedă sărbătoarea Sf. Vasile, care constă în a plimba un cap de porc ornat cu panglici și flori; Arg., căpățînă); vasilache, s. m. (paiață, teatru de păpuși și personajul principal al lui); vasilicale, s. f. pl. (zicale) din mgr. βασιλιϰά; vasilisc, s. m. (animal din basme), din mgr. βασιλίσϰος (Murnu 60).

Vasile, -a, v. Vasilie II 1, 3 d.

Vasile Vechi și frecvent în toate regiunile românești, Vasile continuă la noi numele personal gr. Basíleios, necunoscut în epoca clasică și cu semnificație clară pentru greci, care foloseau și adj. basileios „regal”, un derivat de la basileus „rege, conducător”: în antichitate basileul era conducătorul ginții sau al tribului, apoi cuvîntul era folosit pentru a-l desemna pe „suveran”, iar în Imperiul bizantin, pe împărat. Prin originea și semnificația sa inițială, Vasile este strîns înrudit cu cuvîntul biserică; cuvîntul gr. basiliké (lat. basílica), la origine un adjectiv care însemna „regal”, era folosit în arhitectura greco-romană pentru a desemna un edificiu public ridicat pe cheltuiala imperială (loc de judecată, bursă comercială sau loc de adunare), construit după un anumit plan, păstrat și în primele secole ale creștinismului pentru unele lăcașuri de cult (biserică continuă lat. basilica; este interesant de amintit că grecii foloseau un alt cuvînt pentru „casa domnului”, kyriakon, de la kyrios, „domn, stăpîn”, → Chiriac, păstrat în limbile slave – rus. țerkovi, scr. țrkva, bg. țărkva etc. „biserică” – sau în cele germanice – germ. kirche, oland. kerk, engl. church). Basíleios (de aici lat. Basílius, cognomen sau supranume bine atestat în epigrafia romană și continuat în Occident (pronunțat Vasilios), se răspîndește odată cu noua religie. Deși în apusul Europei, Basílius, fem. Basília au atestări foarte vechi, numele nu s-au bucurat de prea mare popularitate, astăzi fiind destul de puțin folosit. Cu totul alta a fost situația în răsărit, unde mai ales datorită personalității episcopului Vasile cel Mare (330-379), este unul dintre cele mai frecvente nume situație menținută chiar și în zilele noastre și explicabilă acum prin îndelungata tradiție onomastică care îl susține. Au fost emise unele ipoteze potrivit cărora unele forme ale lui Vasile ar fi moștenite direct din latină (de ex. Sînvăsii); continuitatea nu este posibilă atît din motive de ordin lingvistic (B – inițial din Basilius trebuia să se păstreze la fel ca în biserică, din basilica etc.), cît și cultural (formele vechi, care probabil au existat în trecutul îndepărtat, au fost înlocuite odată cu pătrunderea ritului bizantin în formă slavonă; mai mult decît atît, însuși cultul sf. Vasile este mai nou decît cel al lui → Ion, de la care ne-a rămas forma sînziene). La slavi numele este foarte vechi și a fost preluat odată cu trecerea la creștinism (în răsărit, de ex., Vasilii este atestat în Galicia încă de la jumătatea sec. 11, iar în sec. 12 – 13, Vasilko a fost purtat de mai mulți cneji; probabil chiar mai vechi este numele la slavii de sud). Prin intermediul acestora Vasile ajunge și la români, fie pe cale cultă, fie pe cale orală; intrate în circulație, formele împrumutate se diversifică adaptîndu-se sistemului graiurilor, apar numeroase derivate create pe terenul limbii române, de la acestea, prin abreviere, se obțin alte forme și astfel se ajunge la o bogată familie onomastică aparținînd numelui de bază Vasile. Dacă apariția numelui în onomastica românilor este legată de cultul sfîntului amintit celebrat de biserică, acesta nu poate justifica în întregime popularitatea și frecvența lui Vasile (după o statistică pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, într-o zonă restrînsă, acesta apare pe locul al treilea). Ca și în alte cazuri (→ Ion, Gheorghe, Dumitru etc.) trebuie luate în considerație și alte elemente cu o vechime mult mai mare decît creștinismul și păstrate pînă în zilele noastre. Iată numai cîteva dintre cunoscutele manifestări din acest moment crucial al venirii noului an: colindatul și mai ales Plugușorul (vechi obicei care simbolizează îndeletnicirile agricole ale românilor), Vasilca, vergelul (datină legată de profețirea norocului și cunoașterea ursiților), călindariul, diferite vrăjitorii, farmece și descîntece etc. la care se adaugă, în ziua următoare, semănatul și sorcova. Practicate din timpuri foarte vechi și neîntrerupt, datinile amintite au contribuit, fără îndoială, la creșterea faimei numelui care a ajuns să capete o deosebită importanță în conștiința populară. Iată o parte dintre formele sub care a circulat și circulă încă și astăzi numele Vasile (atestările documentare urcă pînă în sec. 15): Vasilie, forma calendaristică cultă, Silie, Vasălie, Vaselie, Vasîlie, Văsălie, Vasile, forma cea mai frecventă specific românească, Vasil, Sile, Vasilaș, Vasilică, Vasilicu, Vasilcea, Vasilin, Vasiliță, Sînvăsii(u), Văsiiu, Văsîi, Vasea, Văsel, Văsui(u), Vasilache, Vasilca, Vasca, Vascan etc., fem. Vasila, Vasilia, Vasilica, Vasilena, Vasilina, Vasilisa (nume calendaristic separat care reproduce, prin același intermediar, gr. Basilissa – la origine cuvînt comun cu sensul „regină”) etc. Sub influența occidentală s-a folosit într-o vreme și Bazil, foarte rar astăzi. ☐ Fr. Basile, it. Basilio, sp. Basil, magh. Vazul, Baszo, Vaszoly, fem. Vaszilia, bg. Vasil(ii), Vasilia etc., rus. Vasilii (hipoc. frecvent Vasea), Vasilisa etc. ☐ Vasile Lupu, domn al Moldovei, ctitor al bisericii Trei Ierarhi din Iași și întemeietor al Academiei Vasiliene, Vasile (din Scheii Brașovului), primul cronicar de limbă română din Transilvania; filozoful Vasile Conta, istoricul Vasile Pârvan, scriitorii Vasile Aaron, Vasile Cîrlova, Vasile Alecsandri, Vasile Voiculescu etc. Din istoria Imperiului bizantin, doi împărați cu numele Vasile (al doilea, zis Bulgaroctonul, cucerește Bulgaria apuseană și desființează primul țarat bulgar). ☐ Don Basilio, personajul lui Beaumarchais din Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro (și operele omonime ale lui Rossini și Mozart).

AARON, Vasile (1770-1822, n. sat Glogoveț, jud. Alba), poet român. Prelucrări în versuri și imitații după literatura germană, italiană, latină și greacă („Istoria lui Sofronim și a Haritei cei frumoase”)

ALECSANDRI, 1. Vasile A. (1818 sau 1821-1890, n. Bacău), scriitor și om politic român. Acad. (1867). Participant la revoluția din 1848, promotor al luptei pentru Unirea Principatelor, sprijinitor al Războiului de Independență. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice. Ministru de Externe a Moldovei (1858-1859) și cel dîntîi ministru de Externe a Principatelor Unite (1859-1860) și al României la Paris (1885-1890). Director al Teatrului Național din Iași (1840-1842), împreună cu Mihail Kogălniceanu și C. Negruzzi. A condus revista „România literară” (1855). A contribuit la fondarea și la dezvoltarea a numeroase specii literare și a publicat prima mare culegere de poezie populară românească, „Poezii poporale”, care au jucat un rol decisiv în orientarea literaturii române spre izvoarele ei naționale, ca și în stimularea folcloristicii. Balade („Cîntice bătrînești”), 1852-1853. Influențat de folclor („Doine și lăcrimioare”). A evocat în ample poeme trecutul eroic și mitologia națională („Legende”), a ilustrat feptele de vitejie din Războiul de Independență („Ostașii noștri”), a celebrat viața rustică și mișcarea ciclică a anotimpurilor („Pasteluri”). Creația dramatică însumează monologuri („Cînticele comice”), comedii satirizînd atmosfera și moravurile epocii („Iorgu de la Sadagura”, „Iașii în carnaval”, ciclul „Chirițelor” ș.a.), drame cu subiecte din istoria națională sau antică („Despot-Vod”, „Fîntîna Blanduziei”, „Ovidiu”) și o feerie („Sînziana și Pepelea”). Proza sa cuprinde jurnale de călătorie („O plimbare la munți”, „Călătorie în Africa”), nuvele romantice („Buchetiere de la Florența”) și satirice („Istoria unui galbîn și a unei parale”). Schițe și povestiri cu tentă autobiografică („Vasile Porojan”); încercări de roman („Dridri”, „Mărgărita”). Prin seninătate, armonie și simplitate, opera sa rămîne expresia unei personalități de structură clasică. Premiul „Felibrilor”. 2. Iancu (Ioan) A. (1826-1884, n. Iași), diplomat român. Frate cu A. (1). Conducător al agenției diplomatice a Principatelor Unite la Paris și Londra (1860-1866).

ALEXANDRESCU, Sică (Vasile) (1896-1973, n. București), regizor român. A montat la Teatrul Național din București, al cărui prim-regizor a fost vreme îndelungată, comediile lui Caragiale, Goldoni, Gogol, mergînd pe linia tradițiilor clasice ale teatrului românesc. Regizor de film („Bădăranii”, „O scrisoare pierdută”).

ATANASIU, Vasile (1886-1964, n. Tîrgoviște), general român. S-a distins în bătălia de la Mărășești (1917). Comandant al Corpului III de armată (1940-1943) pe Frontul de Est, apoi comandantul Armatei I Române pe Frontul de Vest.

BĂNCILĂ, Vasile (1897-1979, n. Brăila), filozof român. Studii de logică, etică, estetică, sociologie, filozofia culturii, în care cercetează fondul metafizic al problemelor dintr-o perspectivă religioasă, ortodoxă („Lucian Blaga, energie românească”, „Duhul sărbătorii”). Eseuri.

BOERESCU, Vasile (1830-1883, n. București), jurist și om politic român. Prof. univ. la București. Luptător pentru unirea Principatelor, a propus în Adunarea Electivă alegerea lui Al. I. Cuza ca domn și în Țara Românească; ministru de Externe (1873-1875; 1879-1881) și de Justiție (mai-iul. 1860, 1860-1861, 1868-1870).

BOGREA, Vasile (1881-1926, n. Tîrnauca, Basarabia), filolog și lingvist român. M. coresp. al Acad. (1920), prof. univ. la Cluj. Specialist în limbile clasice; s-a ocupat de lexicografie și onomastică românească („Pagini istorice și logice”, ed. postumă). Versuri.

BREBAN, Vasile (1907-2003, n. Hereclean, jud. Sălaj), lingvist român. Specialist în lexicografie („Dicționar general al limbii române”). Redactor responsabil la „Dicționarul limbii române” al Academiei – serie nouă.

BUESCU, Vasile (1846-1882, n. București), inventator român. Preocupări în domeniul armamentului de foc. A inventat un revolver (revolverul B.), adoptat în armata română din 1876, și o pușcă (pușca B.).

BURLĂ, Vasile (1840-1905, n. sat Opăițeni, Basarabia), filolog român. Colaborator al revistei „Convorbiri literare”. Specialist în limbile clasice.

BUTEANU, Vasile (1826-1890, n. Șomcuța, jud. Maramureș), om politic român. Participant la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania; de mai multe ori deputat în Dieta din Budapesta.

BUȚUREANU, Vasile (1858-1941, n. Dorohoi), mineralog și petrograf român. Prof. univ. la Iași. Unul dintre promotorii școlii românești de mineralogie; a studiat mineralogia și petrografia formațiunilor cristaline și filoniene din Carpații Orientali; a descoperit minereuri de mangan, precum și un nou mineral, „ponit”.

CĂTUNEANU, Vasile (n. 1918, Iași), inginer român. Prof. univ. la București. Lucrări în domeniul antenelor, fiabilităților dispozitivelor și circuitelor electronice și sistemelor electronice de control automat.

CERCHEZ, Th. Vasile (1902-1976, b. Bîrlad), chimist român. Prof. univ. la Iași și București. Unul dintre organizatorii învățămîntului superior în domeniul tehnologiei petrolului din România. Lucrări privind caracterizarea petrolului românesc („Tehnologia petrolului”) și valorificarea superioară a șisturilor bituminoase.

CÎRLOVA, Vasile (1809-1831, n. Buzău), primul poet romantic român. A cultivat lirica patriotică („Marșul oștirii române”) și, pentru prima oară, motivul „ruinelor” („Ruinurile Tîrgoviștei”, „Înserare”)., meditația și elegia.

COCHECI, Vasile (1922-1996, n. Bîlteni, jud. Gorj), inginer chimist român. M. coresp. al Acad. Române (1991), prof. univ. la Timișoara. Cercetări privind protecția calității apelor, epurarea apelor reziduale, valorificarea deșeurilor și a unor resurse naturale.

CONTA, Vasile (1845-1882, n. Ghindăoani, jud, Neamț), filozof român. Prof. univ. de drept civil la Iași. Autorul unui sistem filozofic materialist, cuprinzând o teorie senzualist-empiristă a cunoașterii, o analiză evoluționistă a faptului biologic, o teorie de determinismului universal, numit „fatalism” aplicată și fenomenelor psihice și sociale („Bazele metafizicii”, „Teoria ondulațiunii universale”, „Teoria fatalismului”). Sub influența lui A. Compte și H. Spencer a susținut posibilitatea sociologiei ca știință („Originea speciilor”).

CORLĂȚEANU, Vasile (1918-1990, n. Iași), inginer electrotehnician român. Prof. univ. la Iași și București. Contribuții la studiul mașinilor electrice. A elaborat schema de reglare automată a tensiunii la turbogeneratoarele de mare putere cu ajutorul dispozitivelor electronice.

CUCU, Vasile (n. 1927, sat. Igiroasa, jud. Mehedinți), geograf român. Prof. univ. la București. Preocupări în domeniul geografiei economice și a populației („Geografia României”, în colab; „Orașele României”, „Geografia populației și așezărilor omenești”).

DINICU, Sile (Vasile) (1919-1993, n. Bacău), pianist, dirijor, compozitor și orchestrator român de muzică ușoară. Prim-dirijor al Orchestrei de estradă a Radioteleviziunii Române (1951-1986). A dirijat festivalurile de muzică ușoară de la Mamaia (până în 1986) și de la Brașov („Cerbul de Aur”, 1968-1971).

PRAVILA LUI VASILE LUPU, culegere de norme de drept civil, vamal, fiscal și economic, cunoscută și sub numele de „Carte românească de învățătură”, primul cod de legi tipărit în limba română, care apare la Iași în 1646. Are ca principale izvoare o serie de norme ale legislației bizantine din sec. 7-8 (ex. legea agricolă și tratatul de drept penal al juristului italian Prospero Farisiacci, 1554-1618).