UR- v. uro¹-.

ur, a urá, V. urez.

URA², urez, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine, de obicei cu ocazia unui eveniment deosebit, a felicita; a închina în sănătatea cuiva. 2. Intranz. A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul, cu sorcova etc. – Lat. orare.

ora v vz ura

ura² [At: MOXA, 355/29 / V: (îrg) ora, (înv) urăzi, (reg) uri, urî, ureza, hureza, aura (P: a-u-) / Pzi: 1 urez și (îrg) ur; 4 (reg) urezăm / Cj: 1 și (reg) să ur / Im: 2 și (reg) ură / E: ml orare] 1-2 vti (Înv; adesea urmat de reproducerea unei comunicări în vorbire directă) A vorbi. 3-4 vti (îrg; d. preoți; construit adesea cu dativul și determinat prin „bine”) A cere ocrotirea divină pentru cineva sau pentru ceva Si: a binecuvânta (2). 5-6 vti (Înv; și ccd) A da cuiva ajutorul ceresc Si: a binecuvânta (3). 7 vi (Înv; ccd; determinat prin „bine”) A aduce (prin vorbe) laudă cuiva Si: a binecuvânta (5). 8 vt (Înv; și îf urăzi) A prevesti (1). 9 vt (Construit de obicei cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine (cu prilejul unei aniversări, unui început de acțiune etc. 10 vt (Construit de obicei cu dativul) A închina un pahar în sănătatea cuiva, pentru succesul sau fericirea cuiva. 11 vt (Înv) A saluta. 12 vi A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul. 13 vi (Reg) A rosti o orație de nuntă. 14 vi (Reg) A chiui (1). 15 vt (Reg; îf ureza) A face cuiva reproșuri.

urăzi v vz ura²

ureza² v vz ura²

uri¹ v vz ura²

urî³ v vz ura²

URA², urez, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acțiune etc.); a închina în sănătatea cuiva. 2. Intranz. A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul. – Lat. orare.

URA², urez și (2) ur, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A formula o dorință de bine la adresa cuiva (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acțiune etc.); a felicita. Îți mai amintești, veche prietenă, ce mi-ai urat? C. PETRESCU, C. V. 22. Privitorii, cu căciulele în mînă, îi urau drum bun. CREANGĂ, P. 307. ◊ Fig. Batistele se mișcă în aer, urîndu-ne bună-venire. BART, S. M. 31. ◊ (Învechit, construit cu acuzativul) Chelarul și moș Toma grădinarul îmi ieșiră să mă ureze de bună-venire. GANE, N. II 174. «Să trăiască domnul Ștefan» Mii de glasuri îl urează. ALECSANDRI, P. I 34. Boierii închinau și urau pe domn. NEGRUZZI, S. I 151. ◊ Refl. reciproc. Urîndu-și drum bun și petrecere frumoasă, au plecat flăcăii. CARAGIALE, O. III 97. ◊ Intranz. Siimenii și darabanii hăuliră și urară sub ferestre. SADOVEANU, O. VII 110. Pe deal nechează, Pe vale urează (Trîmbița). GOROVEI, C. 368. 2. Intranz. A recita «plugușorul» sau alte colinde de anul nou, umblînd (în grup cu alții) de la casă la casă. Ură tu, măi Chiriece... și noi, măi Zaharia, să pufnim din gură ca buhaiul. CREANGĂ, A. 43. Să le poroncești ca să ureze ca în agiunu sfîntului Vasile. ALECSANDRI, la CADE. Cinstește pe... plugarii ce ură mai frumos. ȘEZ. III 180. ◊ Tranz. (Rar) Lasă-mă... Ca să ur ce mai știu eu... Căci eu știu o urătură. ȘEZ. XVIII 26. 3. Tranz. A face orații de nuntă. Să nu știe mai multe orații sau urări și să nu le ureze la o ocazie ca aceasta a nunților. MARIAN, NU. 222.

UREO- v. uro¹-.

URO¹- Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) urină”, „urinare”, „acid uric”, „uree”. [Var. ur-, ureo-. / < fr., it. uro-, cf. gr. ouron – urină].

URA² vb. tr. a exprima o dorință de bine la adresa cuiva; a felicita; a colinda, recitând versuri populare. (< lat. orare)

UREO- elem. uro¹-.

-UREZĂ elem. uro¹-.

URINI- elem. uro¹-.

URO¹-, UREO-, -UREZĂ, -URIE, URINI-, elem. „Urină”, „uree, acid uric”. (din fr. uro-, uréo-, -urèse, -urie, urini-; cf. gr. ouron, ouresis)

A URA urez 1. tranz. 1) (sănătate, noroc, fericire etc.) A dori cu o deosebită afecțiune (cu prilejul unei aniversări, al celebrării căsătoriei etc.). 2) A felicita prin recitarea plugușorului (în seara de Anul Nou); a hăi. 2. intranz. A umbla de la casă la casă, în seara de Anul Nou, cu plugușorul; a hăi. /<lat. orare

URA vb. (Ban.) A prevesti. Ur. Praesagio. Ominor. Urĕdz. Idem. Auguros. AC, 379. Forme gramaticale: ind. prez. 1 sg. ur, urădz {AC, 379).; Etimologie: lat. orare.

urà v. a dori noroc: a ura de Anu-nou. [Lat. ORARE, a grăi].

uréz și (rar) ur, a urá v. tr. (lat. âuguro, -áre, a ura, a prezice după auguriĭ, de unde s’a făcut *agurare, *aurare, urare, cam ca ascultare d. auscultare, ĭar g între vocale a căzut ca și în ĭeŭ, curea, graur, d. ego, corrigia, graculus și ca și în fr. bonheur, d. bonum augurium. În zadar îl derivă uniĭ d. orare, a ruga!). Doresc cuĭva noroc: îțĭ urez biruință! Recit umblînd cu buhaĭu pe la case: unu ură, patru fură, doĭ cotroboĭesc pin șură!

ura¹ (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. urez, 3 urează; conj. prez. 1 sg. să urez, 3 să ureze

ura² (a ~) vb., ind. prez. 3 urează

ura vb., ind. prez. 1 sg. urez, 3 sg. și pl. urează

urez, -ra inj., urând ger., urat prt.

URA vb. 1. a da. (I-a ~ „bună seara”.) 2. a dori, a pofti, (înv.) a prii. (Îți ~ mult bine.)

URA vb. v. binecuvânta, blagoslovi.

URA vb. 1. a da. (I-a ~ „bună seara”.) 2. a dori, a pofti, (înv.) a prii. (Îți ~ mult bine.)

ura vb. v. BINECUVÎNTA. BLAGOSLOVI.

ura (-rez, at), vb. – 1. A cuvînta, a vorbi în public pentru a emoționa, pentru a convinge sau pentru a binecuvînta. – 2. A face urări de fericire, a binecuvînta, a felicita. – 3. A cînta sau a recita versuri cu ocazia Anului Nou. – Mr. or, ura. Lat. ōrāre (Cipariu, Gram., 44; Densusianu, Rom., XXVIII, 61; Șeineanu, Semasiol., 86; Pușcariu 1830; Densusianu, GS, II, 20; REW 6081), cf. it. orare, prov., cat., sp., port. orar, v. fr. orer, alb. ureum, uron (Philippide, I, 649). – Der. urăciune, s. f. (urare; felicitare; cîntec de sărbătoare), cf. orație; urat, s. n. (felicitare); urător, s. m. (persoană care umblă cu uratul); urătură, s. f. (formulă de felicitare cîntată); urări, s. f. pl. (panglici multicolore cu care se împodobește căciulița tinerilor morți) în Munt.

-UR „coadă”. ◊ gr. oura „coadă” > fr. -ure, engl. id. > rom. -ur.

UR-, v. URO-₁. □ ~emie (v. -emie), s. f., creștere patologică a cantității de uree sau de acid uric din sînge; ~hidroză (v. -hidroză), s. f., sudoare care conține multă uree; ~odinie (v. -odinie), s. f., micțiune dureroasă.

-UREZĂ „urină, urinare”. ◊ gr. ouresis „urinare” > fr. -urése, germ. id. > rom. -ureză.

URINI- „urină, urinar”. ◊ L. urina „urină” > fr. urini-, engl. id. > rom. urini-. □ ~fer (v. -fer), adj., 1. Care transportă urina. 2. Care se referă la urină sau la organele urinare; ~par (v. -par), adj., care produce urină.

URO-₁ „urină, urinar, uree, acid uric”. ◊ gr. ouron „urină” > fr. uro-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. uro-. □ ~chimografie (~kimografie) (v. chimo-₁, v. -grafie), s. f., metodă radiochimografică pentru studiul mișcărilor chinetice ale arborelui ureteropielocaliceal; ~crom (v. -crom), s. n., substanță azotoasă care conține pigmenți urinari; ~cultură (v. -cultură), s. f., examinare metodică a culturii microbiene din urină; ~densimetru (v. densi-, v. -metru₁), s. n., aparat cu care se măsoară densitatea urinii; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă de a nu fi surprins de nevoia de a urina; ~gen (v. -gen₁), adj., care produce urina; ~grafie (v. -grafie), s. f., examen radiologic al căilor urinare; ~gramă (v. -gramă), s. f., metodă de determinare cantitativă a elementelor formate din sedimentul urinar; ~lit (v. -lit₁), s. n., calcul urinar; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază căile urinare și patologia acestora; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument care folosește la determinarea densității urinii; ~patie (v. -patie), s. f., stare patologică a căilor urinare; ~poieză (~poeză) (v. -poieză), s. f., proces de formare a urinii; ~scopie (v. -scopie), s. f., 1. Examinare endoscopică a urinii. 2. Analiză de laborator a urinii; ~terapie (v. -terapie), s. f., întrebuințare terapeutică a urinii; ~toxie (v. -toxie), s. f., grad de toxicitate pe care îl prezintă urina în cursul anumitor infecții.

UR, oraș antic (milen. 4-3 î. Hr.), în S Mesopotamiei (Caldeea), la 235 km SE de vechiul Babilon și 16 km V de fl. Eufrat. Unul dintre cele mai vechi centre de civilizație urbană din lume. În sec. 23-21 î. Hr., capitala statului sumerian. Abandonat în sec. 4 î. Hr., probabil ca urmare a deplasării cursului Eufratului. Ruinele orașului U., inclusiv vestigiile unui zigurat, au fost descoperite în anii 1922-1934 de către o misiune britanică condusă de Sir Leonard Woolley. Potrivit tradiției biblice a fost patria lui Abraham. Pe locul anticului oraș U., s-a dezvoltat localit. modernă iraqiană Tall al (Tell el)-Muqaiyir, lângă An-Nāsirῑyah.