Orfeu = Orpheus.

ORFEU (în mitologia greacă), poet și muzician, fiul lui Oiagros, regele tracilor și al muzei Caliope. Protejat de Apolo, care i-a dăruit lira sa, cu al cărei cântec reușea să îmblânzească fiarele, să miște pietrele, să urnească din loc arborii. Participant la expediția Argonauților. Pentru a o readuce pe Pământ pe soția sa moartă, Euridice, a coborât în Infern, emoționându-i cu cântecele sale pe zeii acestuia. Neputând rezista tentației de o privi înainte de ieșirea din Infern (condiție impusă de zei), a pierdut-o pentru totdeauna. O. a murit sfâșiat de femeile trace sau, după alte variante, răpus de trăsnetul lui Zeus. Capul și lira i-au fost aruncate în fluviul Hebrus, ale cărui ape le-a purtat pe insula Lesbos, ce a devenit simbolul poeziei lirice. Muzele au salvat lira lui O., transformând-o într-o constelație. Legenda lui O. a inspirat numeroși scriitori, artiști plastici, muzicieni (Vergiliu, Ovidiu, Rubens, N. Poussin, Delacroix, Rilke, Gluck, Eminescu, Offenbach ș.a.).

Orfeu – personaj legendar, fiul lui Apollo (sau al regelui trac Oiagros) și al nimfei Caliope, a vrăjit cu lira și cîntecele sale nu numai oameni și zei, ci și animale, plante, stînci… „De cîntarea lui Orfeos munții Traciei s-umpleau Și de sunetul lui dulce crude fiare se-mblînzeau.” (Gh. Asachi, în poezia La patrie) Orfeu si legenda lui au inspirat pe Vergiliu în Georgice, pe Ovidiu în Metamorfoze, pe Milton în Paradisul pierdut, pe Rubens, Tintoreto, Brueghel în pictură, pe Gluck și Offenbach în muzică, precum și o întreagă literatură poetică și filozofică cunoscută sub denumirea de Poemele orfice (începînd din secolul VI î.e.n.). Numele lui Orfeu a ajuns antonomază pentru un muzician deosebit de înzestrat. MIT.