mandant sm [At: HAMANGIU, C. C. 392 / V: (înv) ~e / E: fr mandant] (Jur) Persoană care dă cuiva împuternicirea să întreprindă ceva în numele său sau pe seama sa.

MANDANT s.m. Autor al unui mandat; cel care împuternicește pe altcineva să-l reprezinte în diverse activități comerciale. [< fr. mandant, it. mandante].

MANDANT s. m. cel care împuternicește pe cineva să-l reprezinte în anumite activități (comerciale). (< fr. mandant)

MANDANT ~tă (~ți, ~te) m. și f. Persoană care dă cuiva împuternicirea să încheie acte juridice în numele său. /<fr. mandant

*mandánt, -ă adj. și s. (lat. mándans, -ántis). Cel care mandează, care dă cuĭva un mandat (o însărcinare) de a lucra în numele luĭ.

mandante sm vz mandant

mandant adj. m., s. m., pl. mandanți; adj. f., s. f. mandantă, pl. mandante

mandant adj. m., s. m., pl. mandanți; adj. f., s. f. mandantă, pl. mandante

mandant s. m., adj. m., pl. mandanți; f. sg. mandantă, pl. mandante

MANDANT s. m. (Jur.) Persoană care dă cuiva împuternicirea să întreprindă ceva în numele său sau pe seama sa. Cf. COSTINESCU, GHEȚIE, R. M., BARCIANU. Mandatarul este dator. . . a da seama mandantelui de lucrările sale și de a-i remite tot aceea ce ar fi primit în puterea mandatului. HAMANGIU, C. C. 392, cf. 391, 394. Mandantul, care este persoană juridică, răspunde de obligațiile contractate de către reprezentant numai în limitele mandatului dat. PR. DREPT 184. - Pl.: mandanți. – Și: (învechit) mandánte s. m. – Din fr. mandant. – Mandante < it. mandante.

MANDÁNTE s. m. v. mandant.