hau i [At: BACOVIA, O. 48 / E: fo] Imită lătratul câinelui.

HAU interj. (De obicei repetat) Onomatopee care redă lătratul cîinelui sau urletul lupului.

HAU interj. (se folosește repetat pentru a reda lătratul câinelui sau urletul lupului). /Onomat.

HĂU², hăuri, s. n. Hăuit. – Din hăui (derivat regresiv).

hău³ i [At: ȘEZ. V, 98 / E: nct] (Reg) 1 Formă de atenționare înainte de a se adresa cuiva. 2 Particulă interogativă.

hău² sn [At: DA ms / Pl: ~uri / E: drr hăui] (Rar) Hăuit.

hău¹ sn [At: ALECSANDRI, P. I, 10 / Pl: ~uri / E: ns cf alb haus „prăpastie”] 1 Prăpastie adâncă. 2 (Îlav) Cât (e) -ul (și dudăul) Niciodată. 3 (Îal) Cu nici un preț.

HĂU², hăuri, s. n. (Rar) Hăuit. – Din hăui (derivat regresiv).

HĂU², hăuri, s. n. Hăuit. Începe un hău metalic, asurzitor, de mitraliere care macină. CAMIL PETRESCU, U. N. 309.

HĂU¹, hăuri, s. n. Prăpastie adîncă, genune, abis. Natura a pus o graniță fatală între moarte și viață, – un hău fără fund, peste care nici cei vii nu pot să sară. MACEDONSKI, O. IV 143. Brazii pîrîiau în codri, dărîmați ca subt lovituri de secure, și vîntul prăvălit în hău mugea cu îndrăcită mînie. RUSSO, O. 114. ◊ Fig. Vai ție, crai sălbatic!... Piară negru-ți nume în negura uitării, Cum cel din urmă geamăt se stinge-n hăul zării! IOSIF, T. 184. ◊ Expr. Cît (e) hăul (sau cîtu-i hăul) = niciodată; în nici un caz, cu nici un preț. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătîi, cît hău! ISPIRESCU, L. 13. Nu mai vezi pe preot ținînd coarnele plugului cîtu-i hăul! CONTEMPORANUL, III 651.

HĂU¹ ~ri n. Prăpastie fără fund; genune; abis. ◊ Cât (e) ~l niciodată. /Orig. nec.

HĂU² ~ri n. Zgomot produs de un obiect care hăuie. /v. a hăui

hău n. 1. prăpastie: gura ei [a mamei pădurii] un hău căscat EM.; fig. tiranul să dispară în hăul nimicirii AL.; 2. greutate, sarcină: duce hăul casei fără să cârtească ISP. [Gr. mod. HÁOS (cf. clir, disc = cliros, discos)].

háŭ-háŭ, interj. care arată lătratu prelungit. V. baŭ-baŭ, ham-ham.

hăŭ n., pl. urĭ (cp. cu ung. hó, zăpadă, și loc. cît e hău și dudău saŭ pîrău). Haos, abis (exemple numaĭ la scriitoriĭ din sec. XIX încoace). Fig. Greutate, sarcină: hău și greu caseĭ. Cît e hău saŭ cît hău și dudău (saŭ pîrău), cît e lumea și pămîntu, nicĭodată.

hau/hau-hau interj.

hău s. n., art. hăul; pl. hăuri

hău s. n., art. hăul; pl. hăuri

hău (prăpastie, hăuit) s. n., art. hăul; pl. hăuri

HĂU s. v. abis, adânc, prăpastie.

hău s. v. ABIS. ADÎNC. PRĂPASTIE.

hau interj. – Redă strigătele de chemare sau de bucurie, ca și lătratul. – Var. hău, hu. Creație expresivă, cf. aui. – Der. hăui (var. hăuli, hăuni, aoli), vb. (a țipa; a chema în gura mare; a cînta; a urla); hăucăi, vb. (a lătra), cf. rut. kaukati; haulă, s. f. (casă mare pustie), numită astfel datorită ecoului pereților săi; haot, s. n. (Munt., zgomot, larmă); hău, s. n. (abis, prăpastie), din pricina ecoului (Cihac, II, 663 și Philippide, Principii, 154 se gîndesc la o posibilă der. din ngr. χάος; DAR consideră etimonul necunoscut; Scriban pornește de la mag. hó „zăpadă”).

hău, hăuri, s.n. (pop.) 1. abis, genune, prăpastie. 2. greutate, sarcină.

hău, interj. – v. ha.

HĂU subst. „genune” și HĂULI vb. 1. Hăul, Lupul (CL); – T. (Buc); -ești s. 2. Haulă, Stoica din Chiojd (RI IX 44). 3. Hăulică, T. (Bîr I-IV). 4. Hăucă, olt.,. 1575 (Hris I 226).

a face hau-hau expr. (iron. – d. șefi) a face scandal, a admonesta un subordonat.