hor² sn [At: COD. VOR. 86/9 / Pl: ~uri / E: gr χώρος] (Înv) Vânt care bate din nord-vest.

hor¹ i [At: ALECSANDRI, T. 835 / V: ~c / E: fo] 1 (Are) Imită un: 1 Zgomot produs de cineva care sforăie. 2 Sunet specific produs de porci. 3 Zgomot făcut de cineva care soarbe un lichid.

hor³ sn vz cor

HOR¹ interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă sforăitul. Noapte hună, Moș Arvinte, Fă hor, hor, de-acu-nainte. ALECSANDRI, T. I 324.

HOR² s. n. v. cor.

HOR s.n. v. cor.

HOR interj. (se folosește, uneori repetat, pentru a exprima zgomotul produs de cel care sforăie). /Onomat.

hor n. (poetic) cor: lăcașul cereștilor horuri BOL. al viselor lin hor BOL. [Gr. mod.].

hor int. imitând sgomotul sforăitului: noapte bună... fă hor! hor! de acu nainte AL. [Onomatopee].

2) hor, interj. care arată horăĭala.

1) hor n., pl. urĭ, V. cor 2.

cor² sn [At: VARLAAM, C. 254/₁ / Pl: ~uri / E: lat chorus] (Înv) 1 (Înv) Horă. 2 Adunare. 3 Fân adunat pentru a se face căpițe. 4 Fân adunat cu grebla.

cor¹ sn [At: NEGRUZZI, S. I, 4 / V: (înv) hor(iu) / Pl: ~uri / E: lat chorus, cf ger Chor] 1 Grup de cântăreți care execută împreună o compoziție muzicală. 2 (Îlav) În ~ În același timp Si: deodată, împreună. 3 (Îe) A face ~ cu alții A face cauză comună cu alții. 4 (Îae) A se solidariza cu alții în scopuri rele. 5 (Fig) Grup de persoane cu manifestări sau concepții identice. 6 Compoziție muzicală destinată a fi cântată de către mai multe persoane. 7 Executare a unui cor (6). 8 Parte a bisericii unde cântă un cor (1). 9 (Ant) Grup de cântăreți și dansatori, care luau parte la ceremoniile pentru cultul zeilor. 10 (Ant) Grup de actori care luau parte la desfășurarea acțiunii unei tragedii ca personaj colectiv. 11 (Pex) Versuri cântate de un cor (10).

horc i vz hor¹

horiu sn vz cor

COR, coruri, s. n. 1. Grup de cîntăreți care execută împreună muzică vocală. Ea s-a dus între fete, iau vorbă despre un cor, corul lor care a fost întrecut de corul colhozului vecin: cum să se lase? CAMILAR, TEM. 51. Corul de fete și flăcăi fu înjghebat de învățătorul Dragoș. REBREANU, R. I 220. ◊ Loc. adv. În cor = (toți) deodată, în același timp, împreună, laolaltă. Noi facem pe cei din Băilești, strigau în cor Grigoraș și orfanii lui. BUJOR, S 171. Întinsele păduri În cor își cîntă doina, cu zeci de mii de guri. COȘBUC, P. I 258. ◊ Expr. A face cor cu alții = a face cauză comună cu alții, a se solidariza cu alții, a se alătura altora în scopuri rele. ♦ Compoziție muzicală destinată să fie cîntată de mai multe persoane; executarea unei astfel de bucăți. Coruri noi răsună-n țară nouă, Pădurea crește tînără și deasă, Și din țărîna proaspătă și grasă Se-nalță holde-n rouă. BENIUC, V. 146. 2. (În teatrul antic) Grup de actori care luau parte la desfășurarea acțiunii dramatice ca personaj colectiv, exprimînd, prin cîntece, opinia publică; p. ext. versurile cîntate în cor. Tragedia Ecubei [are]... acest frumos cor a troienelor. NEGRUZZI S. I 4. – Variantă: (învechit) hor (ODOBESCU, S. II 315) s. n.

COR s.n. 1. Grup de personaje care participă ca un personaj colectiv în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice în teatrul antic, cîntînd versuri; (p. ext.) versurile cîntate de acest grup. 2. Grupare de cîntăreți care execută împreună muzică vocală. ◊ A face cor cu alții = a face cauză comună cu alții (în scopuri rele). ♦ Compoziție muzicală destinată a fi cîntată de mai multe persoane; execuția unei asemenea compoziții. 3. Parte a bisericii unde stă și cîntă ansamblul coral în timpul slujbei. [Var. hor s.n. / < lat. chorus, gr. khoros, cf. it. coro, germ. Chor].

COR s. n. I. 1. (în teatrul antic) grup de personaje care participa ca un personaj unic în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice, dansând și cântând versuri. 2. ansamblu de cântăreți care execută împreună muzică vocală. ◊ (fig.) grup, mulțime. 3. compoziție muzicală destinată a fi cântată de un cor (2). II. ansamblul navelor, centrală și laterale, ale unei biserici (catolice). (< lat. chorus, gr. khoros, it. coro)

COR ~uri n. 1) Formație de cântăreți organizați după criteriul vocilor, care execută o piesă muzicală vocală. ◊ În ~ la unison; împreună. 2) Compoziție muzicală destinată pentru un astfel de ansamblu. 3) (în teatrul antic) Grup de actori care simboliza în cadrul unui spectacol un personaj colectiv, întruchipând prin cântece, dansuri, gesturi opinia publică. 4) (în biserica catolică) Parte a bisericii unde stau cântăreții. /<lat. chorus

cor n. 1. reunire de persoane cari cântă împreună; 2. cântare executată de un cor; 3. poezie lirică în tragediile vechi și în unele tragedii moderne: corurile din Atalia lui Racine; 4. compozițiune de muzică, constând din mai multe părți executate de mai multe voci pentru fiecare parte: cor de Rossini; 5. partea bisericii unde se cântă oficiul divin; cele nouă coruri de îngeri, cele nouă ordini ale ierarhiei cerești.

2) cor n., pl. urĭ (vgr. horós, lat. chorus. V. horă). În tragediile vechĭ, reuniune de persoane care cîntaŭ și dansaŭ: coru muzelor. Cîntecu lor. Azĭ, reuniune de cîntărețĭ din gură. Cîntec executat pe maĭ multe vocĭ. Locu unde stă coru în biserică. – Maĭ vechĭ hor (după ngr.).

!hor/hor-hor/hor! hor! interj.

hor/hor-hor interj.

cor (ansamblu muzical; compoziție muzicală; grup în teatrul antic; parte a unei biserici) s. n., pl. coruri

cor¹ (ansamblu muzical, compoziție muzicală, grup în teatrul antic, parte a unei biserici) s. n., pl. coruri

hor-hor v. hor

cor s. n., pl. coruri

cor, coruri.

COR s. (MUZ.) corală. (~ ul conservatorului.)

COR s. (MUZ.) corală. (~ conservatorului.)

cor (coruri), s. n. – 1. Cerc, adunare, societate. – 2. Cantitate de fîn care se așază în formă de cerc sau pătrat, pentru a forma baza căpiței. – Mr. cor „dans”. Lat. chorus (DAR). Apare în texte începînd cu sec. XVII. Cf. horă.

cor (coruri), s. n. – Grup de cîntăreți care execută împreună o compoziție muzicală. – Var. (înv.) hor(iu). Gr. χορός, direct (sec. XVII) sau prin intermediul lat. chorus, it. coro (sec. XIX). Este dublet al cuvîntului următor. – Der. coral, adj. (din germ. choral); corist, s. m., din fr. choriste, germ. Chorist.

cor s.n. (reg.) 1. dans în formă de cerc sau de roată. 2. ceață, cerc adunare, horă. 3. fân adunat în pătrate în mijlocul cărora se vor face căpițele; horitură.

cor (< gr. χορός [horos]; lat. chorus*; v. și chorea; fr. choeur; engl. chorus; germ. Chor; it. coro) 1. Ansamblu de cântăreți împărțiți în mai multe grupe după ambitusul și registrul (I) vocilor (1). Dacă c. cuprinde numai voci feminine, numai de copii sau numai bărbătești, se numește c. pe voci egale, iar dacă el cuprinde atât voci de un fel cât și de altul, c. mixt. Dacă c. este fără acomp. instr. poartă denumirea c. a cappella*. 2. Piesă muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu. În multe țări există străvechiul obicei pop. de a cânta în c. pe aceeași melodie la unison*, în octave*, cvinte*, cvarte* sau terțe*, conform registrului convenabil fiecărei voci, fie în sistem de burdon (I), în canon (4), eterofonic (v. eterofonie) sau rudimentar arm. Din cele mai vechi timpuri însă, practica corală este semnalată la unele popoare ca element indispensabil al fastului aulic sau religios. Astfel se întâmplă în antic. la egipteni, la babilonieni și mai ales la evrei, unde era obișnuit cântul coral resposorial* și antifonic (v. antifonie). În Grecia antică se dezvoltă o lirică corală în decursul sec. 7-6 î. Hr., legată de existența „uniunilor de cântăreți și dansatori”. Aceastea executau în special ode (1) în care proslăveau faptele zeilor sau pe cele ale unor personalități de seamă ale timpului. Cântul era indisolubil legat de cuvânt și gest, fapt întărit apoi de rolul foarte important pe care l-a jucat c. în tragedie* și în comediile perioadei clasice. Evoluând în porțiunea rotundă din fața primului rând de bănci al amfiteatrelor, denumită „orchestră”, c. (12-14 membri) comenta prin cânt și mișcări de dans faptele și ideile ce se desprindeau din piesă [ceea ce explică și etimologia cuvântului c. (1)]. În Imperiul Roman mari ansambluri corale erau prezentate la spectacolele din circuri și teatre. Apoi practica corală trece și în serviciul cultului creștin. Până în sec. 10, în bis. catolică, c. cânta la unison. Treptat apar însă formele cele mai simple de polifonie*, organum*-ul, conductus*-ul, urmând ca mai târziu motetul* (sec. 13) și misa* (sec. 14) să se impună ca forme polif. din ce în ce mai complexe ca scriitură și număr de voci. Mănăstirile, catedralele sau capelele întreținute de marii seniori reprezentau adevăratele școli muzicale din care tinerii ieșeau antrenați în egală măsură în calitate de cântăreți, coriști și compozitori, gata oricând să strălucească în arta improvizației*. Formațiile erau restrânse, reunind doar 2-3 cântăreți la o singură voce. Abia în sec. 15, c. mari (cum ar fi la Cappella Sixtina din Roma) ajung la 30 membri (bărbați și băieți). De pe la sfârșitul sec. 14, odată cu zorii Renașterii* (Ars Nova*) încep să se dezvolte și genurile vocale laice, balada (1), caccia*, rondeau*-ul, chanson*-ul, madrigalul*. Se încetățenește treptat scriitura la 4 voci. În sec. 15 muzicienii flamanzi Dufay, Ockeghem, Obrecht, Josquin Després făuresc un complex meșteșug al compoziției polif., bazat pe felurite procedee imitative ce se țes între un număr foarte divers de voci. Misa și motetul se eliberează tot mai mult de tirania cântului obligat (cantus firmus*). Sec. 16 aduce o împlinire a stilului vocal, suplețea, cantabilitatea, expresivitatea muzicii madrigalești fiind modelate după sensul versurilor (Palestrina, Lassus, Marenzio, Monteverdi, Banchieri, Gesualdo, Morley). Scriitura pe 4-5 voci predomină, stilul omofon* apărând din ce în ce mai frecvent ca o tendință spre claritatea expresiei, spre monodia (2) acompaniată. Mărimea ansamblurilor vocale rămâne redusă, amploarea sonoră nefiind dată decât de prezența în unele mari catedrale (Veneția, San Marco) a 2 sau chiar 3 coruri cântând antifonic. În sec. 17-18, largi desfășurări corale, adevărate sinteze ale unui stil polif. – arm., își fac loc în opere, dar mai ales orat. (Bach, Händel). Sfârșitul sec. 17, care marchează laicizarea vieții muzicale, aduce și emanciparea mișcării corale. Pe la 1770, când în Europa și America se generalizează concertele (1) prin subscripție, tot mai multe societăți corale, alcătuite în mare măsură din amatori*, își aduc contribuția la aceste concerte publice. Pe la 1800, o societate corală putea cuprinde aproximativ 100 de membri (inclusiv femei, nu de mult admise la asemenea manifestări). Sec. 19 este sec. marilor c., acum ajungându-se adesea la ansambluri cuprinzând între 200 și 800 membri. C. se alătură ansamblului orch. simf. (Beethoven, Listz, Mahler), creând ample fresce sonore. Muzicienii romantici se adresează însă și amatorilor, scriind miniaturi corale sau diverse c. pe voci egale. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 trezesc și în țara noastră un interes deosebit pentru muzica corală, atât cea laică cât și cea bis. Se înființează mari ansambluri, cu o foarte bună pregătire: „Corul Mitropolitan” din Iași (1876) condus de Musicescu, „Reuniunea română de cântări și muzică” din Lugoj (1869) condusă, din 1888, de Vidu, „Reuniunea română de muzică și cântări” din Sibiu (1878) condusă de Dima și „Reuniunea de muzică și cântări” tot din Sibiu (1881) condusă de Johann Leopold Bélla, Societatea corală „Carmen” din București (1901) condusă de D.G. Kiriac, precum și multe alte c. în diverse orașe și sate; prin repertoriul abordat și promovat; ca și turneele pe care le vor realiza în toată țara ele vor contribui enorm la stimularea creației naționale, în bună măsură inspirată și bazată pe folc., precum și la răspândirea și susținerea ideilor patriotice. Sec. 20 înseamnă prezența în lume a celor mai variate tipuri de ansambluri corale, apte pentru a interpreta atât operele veacurilor trecute cât și muzica contemporană. Scriitura corală a suferit însă înnoiri substanțiale. Concepții noi ce vin să înlăture vechea încadrare a partiturii corale pe clasicele voci ș.a., t., b., aduce și efecte noi, lărgind incomparabil gama coloristică, împingând posibilitățile de expresie ale vocilor până la granița dintre cânt și vorbire sau șoptire. 3. Grupul de 2 corzi la unison al lautei*, corzile acționate de aceeași clapă* la pian*, tuburile unui registru (II, 1, 2) mixt al orgii* acționate de aceeași clapă. 4. În Renaștere, un grup de instr. de coarde sau suflători din aceeași familie, dar de talii diferite.

mut, cor ~, execuția cu gura închisă în cântarea corală, având efectul unui murmur discret (în piano*), cu o culoare sonoră aparte. Este folosit adesea pentru marcarea unor momente lirice, diafane. Echiv. it. bocca chiusa*.

-CHOR, v. -COR.

-COR (-CHOR, -HOR) „loc, spațiu, regiune; răspîndire, diseminare, distribuire”. ◊ gr. khoreo, ein „a se răspîndi” > fr. -chore, engl. id., germ. -chor > rom. -cor, -chor și -hor.

COR (dat. chorus; gr. choros, cor) Personaj colectiv în teatrul antic. Format din bătrîni, tineri, femei și așezat de o parte și de alta a avanscenei (orchestră) corul nu lua parte propriu-zis la acțiunea piesei. Rolul lui se limita la unele reflecții asupra diferitelor personaje sau momente din acțiune sau la povestirea întîmplărilor petrecute în afara scenei. De cele mai multe ori, comentariile aveau un caracter liric sau filozofic. Întruchipare a opiniei publice, corul aducea, în reflecțiile sale, obiceiuri, credințe, concepția de viață a poporului. Pentru Aristot, însă, corul era asemeni unui spectator binevoitor, în vechea tragedie greacă neavînd un rol activ. În textul dramatic, partea corului cuprindea: strofa, antistrofa, epoda (v.). Strofa era rostită de o parte a corului, antistrofa de cealaltă parte, iar epoda de întregul cor. Intervențiile corului marcau începutul episoadelor – parodul – precum și sfîrșitul acestora – exodul – primul rostit la intrarea lui în scenă, celălalt, la ieșirea lui din scenă. Conducătorul corului – numit corifeu – lua uneori parte la acțiune. Prin mijlocirea lui, corul sta de vorbă cu personajele, comenta anumite situații, deplîngea soarta acestora, invoca ajutorul zeilor. Mișcările corului se făceau ritmic, armonizate cu natura situațiilor sau interpretînd prin gest, mimică și pantomimă sensul cuvintelor și exprimîndu-și astfel sentimentele. În evoluția teatrului antic, rolul corului în legătură cn acțiunea piesei s-a accentuat, luînd și el parte la acțiune. Interpretînd semnificațiile acțiunii, corul exprima chiar sentimentele ce trebuiau să aibă loc în sufletul spectatorilor. În teatrul antic, corul a însemnat o componentă integrantă și necesară. Ex. CORUL „Noi cei rămași din perși, ceilalți plecat-au În țara Greciei, – noi, credincioșii Numiți, păzim palate mîndre, – avute În aur. Și pe noi bătrînii-n cinste Stăpînul Xerxes, cel născut din Dariu Al nostru rege – ales-a să-ngrijim De-măreție... Dar de-a lui venire acasă De-a oastei mîndre-n aur îmbrăcată Reîntoarcere gîndind, de ce în piepturi Se tulbură a noastră inimă.” (ESCHIL – Perșii, traducere de I. Foti)

cor, coruri s. n. 1. (În antichitate) Grup de cântăreți și dansatori care luau parte la riturile de cult ale unor zei. ♦ Grup de persoane care cântau versuri (însoțindu-le cu mișcări ritmice) în tragedii, luând parte la acțiune ca un singur personaj. 2. (Astăzi) Grup de cântăreți care execută împreună o compoziție muzicală (instrumentală, la un concert etc.). ◊ Cor bisericesc = grup de coriști care cântă (într-o biserică) la sfintele slujbe. ◊ Expr. (A cânta) în cor = împreună cu toții, toți laolaltă. ◊ A face cor cu alții = a face cauză comună, a se uni cu alții. 3. Partea bisericii unde cântă corul; pod, cafas. – Din lat. chorus, cf. germ. Chor.

a cânta în corul lui tanti Milica expr. (intl., înv.) a fi informatorul miliției.