FALANGĂ², falange, s. f. Sul de lemn de care se legau, în Evul Mediu, picioarele celor condamnați să fie bătuți la tălpi; p. ext. bătaie la tălpi aplicată acestor condamnați. – Din ngr. fálangas.

FALANGĂ¹, falange, s. f. 1. Fiecare dintre oasele mici, alungite, care alcătuiesc scheletul degetelor. 2. (În Grecia antică) Formațiune de infanteriști înarmați cu lănci, dispuși în rânduri compacte și având centrul și aripa dreaptă mai puternice. ♦ Fig. Grup compact și omogen de oameni care luptă împreună pentru același scop. 3. Grupare politică paramilitară de tip fascist. 4. (În concepția lui Fourier) Celulă social-economică primară formată din 1 500-2 000 de oameni care trebuia să funcționeze ca o asociație bazată pe îndeletniciri agricole. – Din fr. phalange.

falangă¹ sf [At: (sec. XVII) MOLITVELNIC, ap. GCR I, 228/34 / V: ~ngie / Pl: ~nge / E: fr phalange, (2, 3) gr φάλαγξ] 1 Fiecare dintre oasele mici, alungite, care alcătuiesc scheletul degetelor. 2 (Înv) Corp de soldați. 3 (În Grecia antică) Formație de infanteriști înarmați cu lănci (grele) și dispuși în rânduri compacte. 4 (Fig) Grup compact și omogen de oameni care luptă pentru același scop. 5 Grupare politică paramilitară de tip fascist din Spania. 6 (În doctrina socială utopică a lui Fourier) Unitate social-economică de bază a societății viitoare, formată din 1500-2000 de oameni cu pregătiri diverse.

falangă² sf [At: E. KOGĂLNICEANU, ap. LET. III, 227/26 / V: ~laga (A: nct) / Pl: ~nge / E: ngr φάλαγγας] 1 (Înv) Sul de lemn de care se legau picioarele celor condamnați să fie bătuți la tălpi. 2 (Pex) Bătaie la tălpi. 3 (Îe) A pune (sau a bate) la ~ A bate la tălpi. 4 (Îae) A bate rău.

FALANGĂ², falange, s. f. Un fel de sul de lemn de care se legau, în regimul feudal, picioarele celor condamnați să fie bătuți la tălpi; p. ext. bătaie la tălpi aplicată acestor condamnați. – Din ngr. fálangas.

FALANGĂ¹, falange, s. f. 1. Fiecare dintre oasele mici, alungite, care alcătuiesc scheletul degetelor. 2. (În Grecia antică) Formație de infanteriști înarmați cu lănci, dispuși în rânduri compacte și având centrul și una dintre aripi mai întărite. ◊ Fig. Grup compact și omogen de oameni care luptă împreună pentru același scop. 3. Grupare politică paramilitară de tip fascist din Spania. 4. (În doctrina socială utopică a lui Fourier) Unitate social-economică de bază formată din 1500-2000 de oameni cu pregătiri diverse. – Din fr. phalange.

FALANGĂ², falange, s. f. (În antichitate) Formație de infanterie cu rînduri compacte. Falanga macedoneană. ◊ (Poetic) De trei ori și-au ridicat Carpații falangele de stînci împotriva ei [a Bistriței]... de trei ori puternicele-i valuri au trecut biruitoare, în sunete de fanfară, peste prăbușirile uriașelor zăgazuri. VLAHUȚĂ, O. A. II 171. ♦ (Astăzi numai fig.) Grup compact și omogen de oameni. Trebuie să răspîndim cultura în straturi cît mai largi, trebuie să ne creem o falangă de oameni învățați, de artiști mari, de scriitori care să deschidă mintea tuturor romînilor. CAMIL PETRESCU, O. I 304.

FALANGĂ³, falange, s. f. (Învechit) Sul de lemn de care se legau, în regimul feudal, picioarele condamnaților, pentru a fi bătuți la tălpi. Am învățat la dascălul Gaitani, cel care bătea la falangă. ALECSANDRI, T. I 282. Nu era vorbă de nimic altă decît... a pune la falangă pe stolnicii curții. NEGRUZZI, S. I 287. Puse mîna pe Dimu și-l bătu la falangă pînă ce-și dete sufletul în groaznice dureri. BĂLCESCU, O. II 292.

FALANGĂ¹, falange, s. f. (Anat.) Fiecare dintre oasele mici care alcătuiesc scheletul degetelor. Trei falange de fiecare deget, afară de degetul mare care are două falange. ANATOMIA 146.

FALANGĂ² s.f. 1. Formație de soldați pedeștri, spartani sau macedoneni, înarmați cu lănci lungi, care atacau într-o anumită formație în rînduri compacte; (p. ext.) corp de soldați, trupă armată. 2. (Fig.) Grup de oameni strîns uniți, care luptă pentru o cauză comună. 3. (În doctrina socială utopică a lui Fourier) Celulă de bază a viitoarei orînduiri sociale, care avea să efectueze diferite munci. 4. Grupare politică fascistă (din Spania). [< fr. phalange, cf. lat. phalanx, gr. phalanx]

FALANGĂ¹ s.f. Fiecare dintre oscioarele care formează scheletul degetelor. [< fr. phalange].

FALANGĂ s. f. I. 1. formație de soldați spartani sau macedoneni pedestri, cu lănci lungi, care atacau în rânduri compacte; (p. ext.) corp de soldați, trupă, armată. 2. (fig.) grup de oameni strâns uniți, care luptă pentru o cauză comună. 3. (în doctrina socială utopică a lui Fourier) celulă de bază a viitoarei orânduiri sociale, care avea să efectueze diferite munci. 4. grupare politică fascistă (din Spania). II. fiecare dintre oasele care formează scheletul degetelor. (< fr. phalange, lat., gr. phalanx)

FALANGĂ³ ~ge f. 1) (în feudalism) Instrument de tortură constând dintr-un sul de lemn cu care se imobilizau picioarele unui vinovat pentru a fi bătut la tălpi. 2) Bătaie la tălpi aplicată acestor condamnați. /<ngr. falangas

FALANGĂ¹ ~ge f. Os mic care formează scheletul unui deget. /<fr. phalange

FALANGĂ² ~ge f. 1) (în Grecia antică) Formație de luptă constituită dintr-o unitate compactă de pedestrași înarmați cu lănci. 2) (în doctrina unor socialiști utopici) Comună de muncă, concepută ca bază a societății. 3) (în Spania franchistă) Grupare politică și paramilitară de orientare fascistă. 4) Grup compact și omogen de persoane care luptă pentru o cauză comună. /<fr. phalange

falangă f. 1. corp de infanterie la cei vechi: falangă macedoneană; 2. orice fel de trupe. ║ Anat. fiecare din oasele cari compun degetele.

falangă f. od. 1. drug în care se prindeau picioarele celui ce avea să primească falanga: o falangă ’n drum scotea, pe drumeți pe toți bătea POP.; 2. bătaie cu nuiele pe tălpi, obișnuită la noi în vremea Fanarioților și desființată sub administrațiunea lui Kisselef. [Gr. mod. FÀLANGAS].

falángă f., pl. e și fălăngĭ (ngr. fálangas, „falangă”, azĭ „bicĭ” [de unde și turc. falaka], d. vgr. phálagx, phálaggos, butuc, drug. V. părîngă). În timpu domniiĭ Fanarioților, butuc în care se prindeaŭ picĭoarele unuĭ vinovat care trebuĭa să fie bătut la tălpĭ (V. dibă 2): a bate la falangă. (Această pedeapsă a fost desființată de Kiselev între 1828 și 1834). Azĭ. Neol. (d. vgr., pl. numaĭ e). Trupă pedestră armată compactă (ca vestita falangă macedonică, imitată apoĭ de Grecĭ și de Romanĭ, formată din 8000 de luptătorĭ cu lăncĭ grele așezațĭ în 16 rîndurĭ dese). Poet. Trupă armată, maĭ ales trupă de elită care luptă cu armele, cu scrisu orĭ cu vorba (V. pleĭadă). Asociațiune de o sută de familiĭ care aveaŭ să locuĭască într’un falanster. Anat. Fie-care din oasele din care se compun degetele.

falaga sf vz falangă²

falangie sf vz falangă

falangă s. f., g.-d. art. falangei; pl. falange

falangă s. f., g.-d. art. falangei; pl. falange

falangă s. f., g.-d. art. falangei; pl. falange

falangă (fălăngi), s. f. – 1. Sul de lemn în care legau condamnații care erau bătuți la tălpi; era pedeapsa aplicată în vechime și elevilor la școală, desființată înainte de 1850. – 2. Bătaie. – Var. (înv.) falagă. Mr. falangu, megl. fálăgă. Ngr. φάλαγγας (Lokotsch 578), cf. tc. falaka (de unde var.), bg. falaga (› megl.). Este dublet de la falangă, s. f. (os de la degete), din gr. φάλαγξ, prin intermediul lat. phalanga, fr. phalange, și al lui parîngă. – Der. falanster, s. n., din fr. phalanstère; falansterian, adj.