Dominic (St.) m. fundatorul ordinului dominicanilor sau al fraților predicatori (1170-1221).

DOMINIC, Sfântul (Guzmán) (c. 1170-1221), predicator spaniol. Fondator al Ordinului Fraților Predicatori (1215). A dus o viață de ascet și a fost misionar devotat, în special printre membrii sectei albigenzilor din S Franței. Canonizat (1234).

DOMINIC lat. Dominicus < dominicus dics „duminecă”. 1. Cu sinc. lui i: Domincul, morlac sec. XIII (Mori 6). La daco-romîni numai prin magh. Domokos. și lat. cat. Dominicus(cu s > ș). 2. Domencuș stolnic 1411, scris și Domocuș, Dămăcuș, Damacuș (C. Bog 133; Mih 4). 3. Cu apoc.: Domen (C. Bog), din Domencuș și Dămăca (Romanoslavica III 289) din Dămăcuș. 4. Domoncuș = Domencuș (C Bog 133). 5. Domuncuș (RI 148); Dumuncuș (DM 38). 6. Dămăncuș (Dm); Damancuș Tader, „fiul Iui Domocuș” (ib) zis și Damacuș. 7. Cu denazalizare < magh. Domokos: a) Domocoș (Dm; Ștef); b) Domacuș, 1436 (Sd XIX 11); c) Dămăcuș (Ștef; RI VI 184; BCI X 35; Bîr IV); -eni s. ard.; -escul, St. (Ștef) scris și Demecușescul 8. Cu schimbarea p. fin., Demeșco (C Bog); Domocșiia t. (16 A III 36). 9. Apropieri: Dămăcian, G. (Tec. II); Dămăceni, s., mold. scris și Dimăceni, Dimiceni (Cat mold II), prin contaminare cu Dima (v. Dima 11); Dimaci s. (Ib). 10. Nume echivalente ca sens: Duminecă, Chiriac și Nedelea.

Dominic Nume frecvent în onomastica popoarelor europene, Dominíc, fem. Dominíca (în diverse forme corespunzătoare diferitelor limbi), corespunde numelui pers. lat. Dominícus, fem. Dominíca, atestate cu mare frecvență în inscripțiile creștine din perioada imperială tîrzie. Foarte bogată, în izvoarele latine, este seria de derivate cu valoare de cognomen: Dom(i)nieus, Dom(i)nica, Domnus, Domna, Dominicellus, Dominicius, Domnicosus, Domninus, Domnina, Domnio, Domniu, Domnitta, Domnius, Domno, Domnulus, Domnelus (citarea tuturor formelor atestate a fost făcută întrucît ele sînt extrem de interesante din punctul de vedere al onomasticii actuale). Pe teritoriul Franței, începînd din anul 484, Dominícus este atestat cu mare frecvență, de o deosebită popularitate bucurîndu-se numele și în epoca carolingiană. Care este originea și semnificația lui Dominic, cum se explică favoarea de care s-a bucurat el în perioada veche? Pentru lămurirea acestor probleme va trebui să ne întoarcem puțin înapoi în timp și să ne îndepărtăm de Europa. Ca urmare a unor prescripții religioase sau a unor mai vechi obiceiuri, evreii din ultima perioadă dinaintea erei noastre nu mai pronunțau numele divinității (Iahve sau Elohim), care era denumită prin Adonây (sensul originar era „patron, stăpîn”). Acest ultim termen apare tradus în greacă prin Kýrios, iar în latină prin Dominus (în greacă și latină aceste cuvinte aveau, ca și Adonây, sensul inițial de „stăpîn, patron”, modificat după modelul ebraic; calcul lingvistic a fost continuat și de către limbile moderne, apărînd astfel engl. Lord, germ. Herr, sl. Gospod, toate corespunzînd rom. Domnul „Dumnezeu”). Adjectivele kyriakos și dominicus, la origine semnificînd „al stăpînului, al patronului”, capătă și sensul „al lui Dumnezeu”. Prin noua semnificație amintită se explică și denumirile uneia dintre zilele săptămînii (în calendarul păgîn această zi era dedicată soarelui, dies solis, așa cum au rămas pînă astăzi, denumirile germ. și engl. Sonntag și Sunday), gr. Kyriake hemera, lat. dies dominicus sau dominica „ziua Domnului” (de aici sp., port. domingo, fr. dimanche, it. domenica, rom. duminică). Paralelismul dintre greacă și latină continuă și în cazul numelor de persoană, Kyriakos și Dominicus, ultimul putînd fi, în multe cazuri o traducere a modelului grecesc. Motivul atribuirii unor astfel de nume era fie nașterea într-o duminică, fie, mai ales, dorința de a pune noul născut sub semnul divinității (semnificația „dumnezeiesc, al lui D-zeu” a fost multă vreme clară). La răspîndirea lui Dominic a contribuit cu siguranță și calendarul care cuprinde mai mulți sfinți cu acest nume (unul dintre cei mai cunoscuți este Dominic de Guzman, 1170-1221, fondatorul cunoscutului ordin al dominicanilor). Lat. Dom(i)nica, prin intermediarul gr. Domnike, ajunge în limbile slave sub forma Domnika (reducerea vocalei -i- s-a produs încă din latină) și este atestat în Ucraina și Galicia din sec. 15. O formă hipocoristică Domna (probabil terminația -ika, considerată sufix, a fost înlăturată) apare în ținutul Haliciului încă din anul 1438, iar în pomelnicul de la Horodiște, în 1484. Formele slave intră apoi și în onomastica românească, fie prin contact direct, fie prin calendar, Domníca sau Dumnica, Domnina, Domnița, Domna (de remarcat că în calendarul nostru apar numele Domnica și Domnina). Pentru masculin, atestate din sec. 15, apar numai forme de influență maghiară (în calendarul nostru nu apare Dominic): Domocuș, Dămăcuș, Domencuș etc. Foarte interesant e toponimul Domnești (un sat din jud. Gorj atestat din 1472) care presupune existența unui nume personal – Domn sau Domnu (după cum am văzut, un cognomen Domnus apare deja în izvoarele latine, corespondentul lui în greacă fiind Domnos); deși numele corespunde perfect cuvîntului românesc de origine latină domn, prezența lui Domn și în vechea onomastică rusă (unde ar putea fi de origine românească) ne face să credem că antroponimul românesc provine, printr-un intermediar slav, tot din greacă. Singurul prenume care ar putea fi creație românească pe baza unui cuvînt comun este Domnița (din subst. domniță), dar la fel de probabilă este și derivarea lui, în cadrul sistemului de denominație personală, de la Domna. Dominíc și Dominíca, de origine apuseană, recent introduse la noi, sînt destul de rare, vechile forme feminine neputînd fi înlocuite. ☐ Engl. Dominic, fr. Dominique, germ. Dominikus, it. Domenico, Domenica, sp. Domingo, Dominguez, magh. Domokos, Domonkos, Domos, Dominika, bg. Dominik, Dominika, Domnika, Domnița, Domna, rus. Domnika, Domnin, Domnina, Domn, Domna etc. ☐ G.A. Dominguez Bequer.