di¹ i [At: STANCU, M. I, 36 / V: de, ~e / E: fo] Cuvânt cu care se îndeamnă la mers animalele de tracțiune, mai ales caii.

di³- vz dis¹-

di²- [At: DN³ / E: fr di-] Element prim de compunere savantă cu semnificația 1 „Doi”. 2 „De două ori”.

DI interj. (Pronunțat cu i prelungit) Strigăt cu care se îndeamnă caii sau (mai rar) boii. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați. BENIUC, V. 13. (Scris și dii) Dii, boală... Boii măresc pasul. STANCU, D. 188. – Scris și: dii. – Variantă: die (PREDA, Î. 132) interj.

DI²- v. dis¹ [în DN].

DI¹- Element prim de compunere în terminologia tehnică și științifică internațională, însemnînd „doi”, „de două ori”. [< fr. di-, cf. lat. dis-, gr. dis – de două ori].

DI² elem. dis¹-. ()

DI¹ elem. „doi”, „de două ori, dublu”. (< fr. di-, cf. lat., gr. dis)

DI interj. (se folosește pentru a îndemna caii la mers). /Onomat.

* di- (vgr. di- din dis, de doŭă orĭ, ca lat. bi- din bis) prefix care arată duplicarea, precum: diedru, disilabic.

die² i vz di¹

dis-² [At: DN³ / V: di-, diz- / E: lat dis] Element de compunere cu semnificația 1 „Separat” 2 „Contrar”.

DIE interj. v. di.

DIS¹- Element prim de compunere savantă cu semnificația „separat”, „contrar”. [Var. di-, diz-. / < lat. dis].

DIZ¹- v. dis¹- [în DN].

DI³(A)- pref. „separare”; „prin, de-a lungul”; „peste”; „contra”; „poziție de mijloc”. (< fr. di/a/-, cf. gr. dia, prin, peste)

DIS¹-/DI-/DIZ- pref. „separare”, „absență”. (< fr. dis-, cf. lat. dis)

DIZ¹- elem. dis¹-. ()

2) dis- (lat. dis-), pref. care, în cuv. moderne, arată acelașĭ lucra ca și de-, des-, dez-, în cele vechĭ: dis-calific, dis-junctiv.

pa, vu, ga, di, ke, zo, ni, numele notelor muzicale bisericeștĭ, care corespund cu do, re, mi, fa, sol, la, si.^[1]

di/dii interj.

di / dii interj.

di/dii interj.

dii v. di

dii v. di.

DI interj. hi!, (reg.) țu! (~!, murgule!)

DI interj. hi!, (reg.) țu! (~! murgule!)

di interj. – Servește la a îndemna caii. Creație expresivă, cf. hi. Pare identică, în ce privește intenția și mijloacele expresive, cu diha, interj., cu care țiganii îndeamnă ursul dresat, cînd vor să-l facă să danseze (după Tiktin și Candrea, această ultimă interj. ar fi abreviere de la dihanie „animal”).

di! Interjecția cu care se mînă boii este di!, pronunțat cu i prelungit, cum arată DLRM; există și variantele die, de. În general e lăsat fără etimologie, singur Ciorănescu trimite, ca la o paralelă, la hi. Într-un caz ca acesta, coincidența cu altă limbă nu este o dovadă absolută a originii comune, dar tot trebuie ținută în seamă. în PCБKE cuvîntul nu e inserat; l-am întîlnit în revista bulgară Slavjane (nr. 9, sept. 1973, an. XXIX) sub o caricatură: дuŭ, волз, дuuŭ! БEP îl ia în considerație și îl declară „neclar” în ce privește originea. Pare totuși limpede că e o interjecție cu caracter onomatopeic, și desigur una din cele două limbi a împrumutat-o de la cealaltă.

di (Δι, de la a patra literă a alfabetului grecesc Δ, al patrulea sunet de la πα [pa*]), denumire dată în muzica psaltică (v. bizantină, muzică) unuia din cele șapte sunete diatonice*, care corespunde, în nomenclatura silabică, lui sol*.

DI- „doi, de două ori, îndoit, dublat”. ◊ gr. dis „de două ori” > fr. di-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. di-. □ ~adelf (v. -adelf), adj., s. n., (androceu) cu staminele unite prin filamentele lor, formînd două fascicule separate; ~andrie (v. -andrie), s. f., fecundare a unui ovul normal de către doi spermatozoizi; ~andru (v. -andru), adj., (despre androceu) care este format din două stamine cu filamente libere; ~bionte (v. -biont), adj., s. f. pl., (plante) care prezintă gametofitul și sporofitul separate, ducînd o viață independentă unul de celălalt; ~bioză (v. -bioză), s. f., conviețuire a epibiotului și a hipobiotului; ~cariobiont (v. cario-₁, v. -biont), s. n., organism cu aparatul vegetativ format din celule binucleate; ~cariocit (v. cario-₁, v. -cit), s. n., celulă binucleată; ~cariofază (v. cario-₁, v. -fază), s. f., conjugare a perechilor de nuclei haploizi, la reproducerea unor ascomicete; sin. dihaplofază; ~cariopsă (v. cari/o-₁, v. -opsă), s. f., tip de fruct uscat, format din două cariopse; ~cefal (v. -cefal), s. m., făt teratologic caracterizat prin existența a două capete unite; sin. diplocefal; ~centric (v. -centric), adj., cu două centromere; ~ceras (v. -ceras), s. m., gen fosil de lamelibranhiate, cu cochilia cu valve groase și vîrfurile răsucite în formă de corn; ~cinodont (v. cin/o-, v. -odont), s. m., gen fosil de reptile teromorfe din permian și triasic, avînd premaxilarele transformate într-un cioc cornos, iar caninii în defense; ~clin (v. -clin), adj., (despre organisme) la care organele sexuale masculine și feminine se diferențiază pe indivizi separați; ~corie (v. -corie₁), s. f., anomalie constînd în prezența a două pupile în același ochi; ~croic (v. -croic), adj., 1. (Despre substanțe) Care prezintă proprietatea de a oferi colorații diferite după circumstanțele în care se face observarea. 2. (Despre plante) Ale căror flori sînt de două culori; ~cromatic (v. -cromatic), adj., care prezintă două culori; ~cromatopsie (v. cromat/o-, v. -opsie), s. f., anomalie a ochiului care nu poate distinge decît două dintre culorile fundamentale; ~cromofilie (v. cromo-, v. -filie₁), s. f., caracteristică a unei celule sau a unui țesut organic de a se colora și cu un acid și cu o bază; ~dactil (v. -dactil), adj., care are două degete; ~delfi (v. -delf), adj., s. m. pl., 1. adj., Cu matrice dublă. 2. s. m. pl., Marsupiale fosile carnivore mai mici decît cangurul; ~delfie (v. -delfie), s. f., malformație congenitală a aparatului genital feminin constînd în coexistența a două vagine, a două coluri și a două utere; ~dinam (v. -dinam), adj., (despre androceu) format din patru stamine, dintre care două cu filamente mai lungi și două cu filamente mai scurte; ~dinamic (v. -dinamic), adj., (despre flori) cu două stamine lungi și cu două mai scurte; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., heterostilie cu două stamine mai lungi și cu două mai scurte prezente la labiate; ~diploid (v. diplo-, v. -id), adj., (despre organisme) cu un număr dublu de cromozomi diploizi în celulele somatice ale ambilor părinți; ~drom (v. -drom), adj., (despre un organ vegetal) răsucit de două ori; ~edru (v. -edru), adj., s. n., 1. adj., Care este determinat de intersecția a două planuri. 2. s. n., Figură geometrică formată de două semiplane mărginite de dreapta lor de intersecție; ~encefal (v. -encefal), s. n., parte a encefalului situată între trunchiul cerebral și emisferele cerebrale; ~encefalopatie (v. encefalo-, v. -patie), s. f., stare patologică a diencefalului; ~entomofilie (v. entomo-, v. -filie₁), s. f., însușire a unor plante ale căror flori sînt polenizate de anumite insecte, iar altele de alte insecte; ~fil (v. -fil₂), adj., care are două frunze; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre un organism) care provine din două linii de descendență; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre paraziți) care trăiește pe două plante gazdă; ~fotic (v. -fotic), adj., cu două fețe inegal luminate; ~ftong (v. -ftong), s. m., emisiune vocalică formată dintr-o vocală și o semivocală, pronunțate în aceeași silabă; ~gamie (v. -gamie), s. f., fenomen particular întîlnit la unele angiosperme, la care doi gameți masculi produc o dublă fecundație; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Însușire a unor viețuitoare de a avea două moduri de reproducere: sexuată și asexuată. 2. Alternare a generațiilor în ciclul de dezvoltare al unor plante; ~genic (v. -genic), adj., 1. (Despre un caracter) Condiționat de două perechi de gene sau de două gene independente. 2. (Despre un organism) Care are pe orice locus două gene cu acțiune diferită; ~genie (v. -genie₁), s. f., tip de înmulțire care se realizează prin contribuția celor două sexe; ~gin (v. -gin), adj., (despre gineceu) care este format din două pistile sau din două carpele; ~ginie (v. -ginie), s. f., stare a unui organism cu două seturi cromozomiale materne; ~glifă (v. -glif), s. f., consolă cu două caneluri în cruce; ~glosie (v. -glosie), s. f., formă de schistoglosie în care părțile laterale ale limbii nu au fuzionat; ~gnat (v. -gnat), s. m., făt teratologic cu două mandibule; ~gonie (v. -gonie), s. f. prezența atît a organelor sexuale masculine, cît și feminine; ~grafie (v. -grafie), s. f., examen radiologic care permite realizarea unei imagini în două situații funcționale diferite; ~gramă (v. -gramă), s. f., semn dublu folosit pentru a indica o articulare unică; ~haplofază (v. haplo-, v. -fază), s. f., dicariofază*; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., cu două perechi de nuclei haploizi; ~heteromonoxenie (v. hetero-, v. mono-, v. -xenie), s. f., dublă posibilitate de evoluție, monoxenă și heteroxenă, a unor paraziți; ~heteroxen (v. hetero-, v. -xen), adj., referitor la ciclul evolutiv al unor paraziți care folosesc în dezvoltarea lor două gazde; ~lemă (v. -lemă₂), s. f., raționament disjunctiv-ipotetic care pune două alternative, dintre care trebuie aleasă una, deși ambele duc la aceeași concluzie; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Sens echivoc. 2. Operă dramatică cu două acțiuni distincte; ~megalie (v. -megalie), s. f., divizare fiziologică sau patologică a gameților masculi sau femeli în două categorii de mărimi; ~mer (v. -mer), adj., s. m., 1. adj., (Despre organe vegetale) Care este divizat în două părți. 2. s. m., Compus chimic rezultat din combinarea a două molecule din aceeași specie de substanțe; ~merospor (v. mero-, v. -spor), s. m., didimospor*; ~metrie (v. -metrie₂), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența unui uter dublu la aceeași femeie; ~metru (v. -metru₁), s. m., vers antic format din două măsuri sau din patru picioare; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., fuziune a doi gameți diferiți; ~monoecie (v. mon/o-, v. -oecie), s. f., prezența a două feluri de flori pe aceeași plantă; ~morf (v. -morf), adj., 1. Cu două înfățișări deosebite. 2. Care poate cristaliza sub două forme diferite; ~morfie (v. -morfie), s. f., existența a două forme deosebite la aceeași specie animală sau vegetală; sin. dimorfism; ~odă (v. -odă), s. f., tub electronic format din doi electrozi; ~oic (v. -oic), adj., (despre plante) care are florile femele și mascule situate pe indivizi deosebiți ai aceleiași specii; ~petal (v. -petal), adj., (despre corolă) care are două petale; ~piren (v. -piren), adj., care are două semințe osoase; ~planetic (v. -planetic), adj., (despre zoospori) cu două stadii de mobilitate; ~plazie (v. -plazie), s. f., despicare în două a unui organ vegetal axial; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a ambelor jumătăți corporale; sin. hemiplegie dublă; ~pod (v. -pod), adj., 1. (Despre versuri) Format din două picioare metrice. 2. (Despre animale) Care are două membre sau două organe analoage picioarelor; ~podie (v. -podie), s. f., unitate metrică în prozodia antică, formată dintr-un grup de două picioare; ~pter (v. -pter), adj., s. n. pl., 1. adj., Care are două aripi. 2. s. n. pl., Ordin de insecte cu două aripi și cu aparatul bucal adaptat pentru supt. 3. s. n., Templu antic înconjurat cu două rînduri de coloane; ~silab (v. -silab), s. n., 1. Picior de vers de două silabe. 2. Cuvînt cu două silabe; ~sperm (v. -sperm), adj., (despre fructe) care conține două semințe; ~spermie (v. -spermie), s. f., fecundație la care iau parte doi gameți masculi și unul femel; ~stih (v. -stih), adj., s. n., 1. s. n., Grup de două versuri cu structută metrică (de obicei) deosebită și care formează o strofă. 2. adj., (Despre organe vegetale alterne) Dispus pe două rînduri sau serii opuse de o parte și de alta a unui ax; ~stil (v. -stil), adj., s. n., 1. s. n., și adj., (Edificiu) care are două coloane situate frontal. 2. adj., (Despre flori) Care este prevăzut cu două ostile; ~stom (v. -stom), s. m., vierme parazit de formă plată, care se instalează în ficatul erbivorelor; ~stomie (v. -stomie), s. f., duplicarea congenitală a gurii; ~trih (v. -trih), adj., (despre bacterii) care prezintă doi flageli la o extremitate; ~trop (v. -trop), adj., (despre organe vegetale) răsucit de două ori; ~xen (v. -xen), adj., (despre un parazit) care în ciclul său evolutiv se dezvoltă pe două gazde; ~zomie (v. -zomie), s. f., 1. Prezența în celulă a două garnituri cromozomice structural identice. 2. Prezența în celulele somatice haploide a doi cromozomi omologi.

ritmo di tre (quattro) battute (expr. it.) v. battuta.

viola di bardone (și ~ di bordone) v. bariton (II, 2).

di subst. Treapta (nota) a patra pe scara (gama) muzicii bisericești psaltice, situată între „ga” și „ke”. – Din gr. d(elta) + i (vocală de legătură).

DUCCIO DI BUONINSEGNA [buoninséña] (c. 1255-c. 1319), pictor italian din Siena. Scene religioase influențate de pictura bizantină („Madonna Rucellai”, altarul „Maestà”).

GIOTTO (di BONDONE) (1266 sau 1267-1337), pictor și arhitect italian. Elev al lui Cimabue. Fresce (în bisericile San Francesco din Assisi, Santa Croce și Santa Maria Novella din Florența; ansamblu de scene din Viața lui Iisus și a Fecioarei Maria în capela dell’Arena din Padova), ce se disting prin echilibrul compoziției, veridicitatea atitudinii și a expresiei. Prin preocupările pentru redarea volumului și a expresivității plastice a figurilor, prin originalitatea și amploarea viziunii sale, este un premergător al Renașterii și al întregii arte europene moderne. Ca arhitect, a început construcția campanilei Domului (Santa Maria del Fiore) din Florența.

HUANG DI („Împăratul Galben”) (c. sec. 26 î. Hr.), personaj legendar chinez, venerat ca unul dintre strămoși. Potrivit tradiției, era purtătorul auspiciilor elementului pământ (căruia îi corespunde centrul și culoarea galbenă, de unde și denumirea). Este inclus în panteonul taoist, iar scrierile care i se atribuie fac parte din Canonul taoist și Tratatul de medicină internă, baza acupuncturii.

LAURANA (LOVRANA sau DI BRANA) 1. Luciano L. (c. 1420-1479), arhitect italian de origine dalmată. Unul dintre cei mai originali arhitecți-urbaniști ai Renașterii italiene (Palatul Prefettizio din Pesaro, Palatul ducal din Urbino – capodopera sa, Palatul ducal din Gubbio). 2. Francesco L. (c. 1430-1502), sculptor și medalist italian de origine dalmată. Probabil frate cu L. (1). A îmbinat elemente ale clasicismului dalmat cu eleganța liniei și volumelor proprii artei italiene din vremea sa („Madona din domul din Palermo”, elemente sculpturale ale Arcului de triumf al lui Alfonso de Aragon din Napoli, „Calvarul ducerii Crucii”). Alte opere: „Eleonora de Aragon”, „Battista Sforza”.

NANNI DI BANCO (pe numele adevărat Giovanni di Antonio di ~) (1384-1421), sculptor italian. Unul din reprezentanții de seamă ai sculpturii toscane din sec. 15. Opera sa marchează trecerea de la gotic la Renaștere („Isaia”, „Sfântul Luca”, „Cei patru Sfinți încoronați”).

NANNI DI BARTOLO (zis il Rosso) (1419-1451), sculptor italian. Colaborator al lui Donatello la Florența. Opere influențate de motive venețiene și lombarde („Monumentul funerar al lui Niccolò Brenzoni” la Verona).

PIERO DI COSIMO (pe numele adevărat Piero di Lorenzo) (1462-1521), pictor italian. Numele lui vine de la cel al maestrului său, Cosimo Rosselli. Influențat de F. Lippi și L. Signorelli, a fost unul dintre cei mai reprezentativi artiști ai școlii florentine, creația sa reflectând o personalitate excentrică. Scene mitologice într-un cadru idealizat, paradiziac, folosind culori vii și o tehnică deosebită („Marte, Venus și Cupidon”, „Moartea lui Procris”, „Perseu eliberând-o pe Andromeda”, „Bătălia dintre Centaur și Iapiți”, „Vânătoarea”, „Incendiu în pădure”), tablouri cu teme religioase („Sacra familie”, „Madona cu Fiul”, „Sf. Ioan Evanghelistul”), portrete („Simonetta Vespucci”, „Guiliano da Sangallo”), marcate de o sensibilitate tulburătoare.

POZZO [póttso] DI BORGO, Carlo Andrea, conte (1764-1842), diplomat de origine corsicană. Secretar de stat în Corsica ocupată de englezi (1794-1796). Refugiat în Rusia, a devenit consilier al împăratului Aleksandru I și dușman înverșunat al lui Napoleon Bonaparte. Ambasador al Rusiei la Paris (1815-1834) și Londra (1834-1839). A participat la Congresul de la Viena (1814-1815) și la toate congresele Sfintei Alianțe.

REGGIO DI CALABRIA, oraș în extremitatea de S a Italiei (Calabria), port la str. Messina, situat la 325 km SSE de Napoli; 180,3 mii loc. (2003). Nod de comunicații. Aeroportul Santa Eufemia. Ind. siderurgică, a constr. de mașini (vagoane de c. f.), chimico-farmaceutică, electrotehnică, de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă; produse cosmetice (parfumuri, săpunuri) și alim. (ulei de măsline ș.a.). Stațiune balneară. Turism. Universitate. Muzeu național de arheologie, cu colecții de sculpturi și ceramică grecești și romane. Pinacotecă. Catedrală în stil bizantin, reconstruită după cutremurul din 1908; castel aragonez (sec. 15). Fondat de coloniștii greci în anul 723 î. Hr. cu numele Rhégion, apoi capturat și stăpânit de Dionysius I cel Tânăr, tiranul Syracusei (387-351 î. Hr.) și de romani în 270 î. Hr. (civitas foederata). Municipiu roman în 89 î. Hr. (Regium Iulium). Ocupat succesiv de vizigoți, ostrogoți și bizantini (când a devenit un înfloritor centru), preluat de arabi (sec. 10), de normanzi (c. 1060) și de aragonezi. Anexat (1443) Regatului de Napoli până în 1860, când a fost cucerit de Garibaldi. De-a lungul istoriei a avut mult de suferit din cauza invadatorilor sarazini și a cutremurelor (de ex. în 1908), fiind în repetate rânduri reconstruit.