cuget sn [At: COD. VOR. 111/2 / Pl: ~e / E: cuget] 1 Gândire. 2 Ceea ce gândește cineva Si: gând, idee. 3 (Îe) Într-un ~ Foarte repede. 4 Minte. 5 (Îlav) A-i trece (ori a-i da) cuiva prin (ori în) ~ A-i trece prin minte. 6 Rațiune. 7 (Înv; îlav) Cu două ~e Șovăitor. 8 (Îe) A sta pe ~e A sta pe gânduri. 9 (Îae) A sta în cumpănă. 10 Imaginație. 11 Fel de a gândi. 12 (Îlav) Cu (sau într-)un ~ Cu același fel de a gândi. 13 (Îal) În consens. 14 Convingere. 15 Preocupare. 16 (Îvr; îe) Îmi bate ~ul Mă preocupă gândul. 17 (Îe) A-și pune în ~ A intenționa. 18 Intenție. 19 (Șîs ~ul inimii) Conștiință. 20 (Îs) Mustrare (sau, îvr, bătaie) de ~ (ori a ~ului) Remușcare. 21 (Înv) înțeles. 22 (Îe) A-l mustra ~ul sau a avea mustrări de ~ A fi chinuit de remușcări.

CUGET, cugete, s. n. 1. Capacitatea de a gîndi; gîndire. De-aceea-n al tău cuget orice bun romîn se-ncrede. DAVILA, V. V. 60. 2. Gînd. I-a ascuns Sub aceste vorbe foarte naturale Cugetele triste care l-au cuprins. BOLINTINEANU, O. 50. Dacă vreun cuget de gelozie mă necăjește... NEGRUZZI S. I 75. ◊ Expr. (Învechit) A-i bate (cuiva) cugetul = a-i veni (cuiva) o.idee; a-i bate pe cineva gîndurile să... Zău, cugetul îmi bate Din străin să-mi fac un frate. ALECSANDRI, P. P. 308. ♦ Închipuire, imaginație, fantezie. Vreau prin cuget universul să-l străbat în înălțime. MACEDONSKI, O. T 272. 3. Minte, intelect. Gînduri fără de noroc și fără veselie umpleau cugetul meu. GALACTION, O. I 346. 4. Intenție, plan, proiect. Teama lui era să nu se deștepte voinicul și să-i ghicească cugetele lui cele viclene. ISPIRESCU, L. 128. Mihai... simțise cugetele viclene ale emirului. BĂLCESCU, O. II 45. Iată ce înțelesuri și ce cugete rele Vrăjmașii fără lege dau scrierilor mele. ALEXANDRESCU, P. A. 84. 5. Sentiment al responsabilității morale; conștiință. Îți... încredințez fata, cu cuget împăcat. SBIERA, P. 190. Ne-a exploatat pe amîndoi fără nici un pic de cuget. ALECSANDRI, T. 815. Nu ai cuget, ești un rău. DONICI, F. II 40. Cuget curat = sentiment de îndeplinire a răspunderilor și obligațiilor. Cît mi-a fi cugetul curat, nu-mi pasă de cele ce-ar zice moșul meu și alții. ALECSANDRI, T. I 65. ◊ Expr. A-l mustra (pe cineva) cugetul = a-l chinui (pe cineva) remușcarea, regretul, părerile de rău. Soldații îl priveau lung și unul rosti; Pe domnul colonel îl mustră cugetul. CAMILAR, N. I 291. Acum i s-au deșteptat și mai tare cugetul și o mustra cumplit. SBIERA, P. 111. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45.

CUGET ~e n. 1) Capacitatea de a gândi; gândire. 2) Sentimentul responsabilității morale; conștiință. * A-l mustra pe cineva ~ul, a avea mustrări de ~ a fi chinuit de remușcări. 3) Facultate a omului de a gândi și de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; intelect; minte; rațiune; judecată. /v. a cugeta

cuget n. rezultatul cugetării: 1. părere: plan, scop: cu un cuget viclean; 2. minte, spirit: citesc în cugetul tău; 3. conștiință: mustrare de cuget. [Abstras din cugetà].

1) cúget n., pl. e (d. cuget 2). Rar azĭ. Gînd, minte: citesc în cugetu tăŭ. Gînd, plan, scop: hoțu are cuget răŭ. Conștiință: a avea cugetu curat. Mustrare de cuget, adîncă căință.

2) cúget, a -á v. tr. (lat. cógito, côgitare, d. agitare, a agita în gînd; vit. coitare, vfr. cuidier, pv. sp. pg. cuidar. V. agit, actor, acțiune, coagulez, reactiv). Sec. 17 ș. a. Proĭectez, plănuĭesc: a cugeta vicleniĭ. Azĭ (maĭ rar de cît gîndesc). V. intr. Mă gîndesc, îmĭ formez în minte ideĭa unuĭ lucru: a cugeta la nemurirea sufletuluĭ. Îmĭ aduc aminte: cuget la țara mea. – În Trans. și refl.

cugeta [At: CORESI, EV. 18 / Pzi: cuget și (îvr) ~tez / E: ml cogito, -are] 1 vi A medita. 2 vi A se gândi la ceva. 3 vr (Trs) A chibzui. 4 vi A-și da seama. 5 vi A ține seama de... 6-7 vtr (Înv) A (se) considera. 8 vt (Înv) A născoci. 9 vt (Înv; îe) A ~ sfaturi A unelti. 10 vi A plănui. 11 vi (înv; îe) A ~ (în) bine sau (în) rău (cuiva) A voi binele sau răul cuiva.

CUGETA, cuget, vb. I. Intranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, învechit, «asupra») A avea gîndurile concentrate asupra unui subiect; a urmări o idee, a medita; a se gîndi. Era un om care citea și care cugeta în singurătatea lui. SADOVEANU, O. VIII 7. A stat așa singur, cu ochii înghețați, cugetînd la o răzbunare cruntă, însă încă nedeslușită. SADOVEANU, M. C. 44. Dan cugeta de mult la un roman tras din viața de la țară. VLAHUȚĂ, O. A. 285. Ercule... prinse a cugeta asupra vorbelor celor două muieri. ISPIRESCU, U. 27. ◊ Refl. (Rar) A sta pe gînduri, a chibzui, a cumpăni; a se gîndi. E un moment mare, să mă cuget mai întăi-gîndi el. EMINESCU, N. 58. ♦ (Urmat de o completivă directă) A-și da seama, a ține seamă de..., a lua în considerare. Cugetă că de mă vei părăsi, voi muri negreșit. NEGRUZZI, S.I 19. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A-și închipui ceva sau pe cineva. Ș-acum, cînd închid ochii și-l cuget, pare că mă uit la dînsul. VLAHUȚĂ, O. A. 145.

A CUGETA cuget 1. intranz. 1) A gândi adânc; a chibzui; a medita; a reflecta. 2) rar A sta pe gânduri. 2. tranz. A avea în vedere. Cuget că va trebui să pleci. /<lat. cogitare

cugetá v. 1. a forma în spirit idei, imagini despre un lucru; 2. a chibzui, a-și da seama: cugetă bine; 3. a avea o părere oarecare: el cugetă ca și mine; 4. a avea o intențiune, a-și forma un plan: cuget să plec. [Lat. COGITARE].

cuget s. n., pl. cugete

cuget s. n., pl. cugete

cuget s. n., pl. cugete

cuget.

cugeta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cuget, 2 sg. cugeți, 3 cugetă; conj. prez. 1 sg. să cuget, 3 să cugete

cugeta (a ~) vb., ind. prez. 3 cugetă

cugeta vb., ind. prez. 1 sg. cuget, 3 sg. și pl. cugetă

CUGET s. 1. v. gândire. 2. v. minte.

CUGET s. v. calcul, gând, idee, intenție, îndemn, îndrumare, învățătură, plan, povață, povățuire, proiect, sfat, socoteală, vorbă.

CUGET s. (FILOZ.) conștiință, gîndire, spirit, suflet, (livr.) for interior, (înv.) cunoștință, știință, (grecism înv.) sinidisis.

cuget s. v. CALCUL. GÎND. IDEE. INTENȚIE. ÎNDEMN. ÎNDRUMARE. ÎNVĂȚĂTURĂ. PLAN. POVAȚĂ. POVĂȚUIRE. PROIECT. SFAT. SOCOTEALĂ. VORBĂ.

CUGETA vb. v. aprecia, chibzui, considera, crede, găsi, gândi, intenționa, judeca, opina, plănui, proiecta, socoti.

CUGETA vb. 1. v. chibzui. 2. v. filozofa.

cugeta vb. v. APRECIA. CHIBZUI. CONSIDERA. CREDE. GĂSI. GÎNDI. INTENȚIONA. JUDECA. OPINA. PLĂNUI. PROIECTA. SOCOTI.

CUGETA vb. 1. a chibzui, a gîndi, a judeca, a medita, a raționa, a reflecta, (înv.) a meditarisi, a mîndri, a rezona, a semui. (Vrea să ~ în liniște.) 2. a filozofa. (Nu mai ~ întreaga zi!)

cugeta (cugetat, cugetat), vb. – A se gîndi, a reflecta, a medita. Lat. cōgĭtāre (Pușcariu 431; Candrea-Dens., 425; REW 2027; DAR); cf. alb. kuitoń (Meyer 210; Philippide, I, 637), v. it. coitare, v. fr. cuidier, sp., port. cuidar. – Der. cuget, s. n. (gîndire, judecată, reflecție; rațiune, spirit; imaginație; judecată; părere; intenție; conștiință), care de asemenea ar putea fi un der. romanic, cf. lec. kúšetu, v. esp. cuita, gal. coita; cugetător, s. m. (gînditor; filozof); cugetăcios (var. cugetăreț), adj. (înv., rezonabil, judicios); cugetare, s. f. (reflecție; meditație; aforism, maximă); necugetat, adj. (nerespectuos); precugeta, vb. (a premedita), format artificial pe baza fr. préméditer.

DELIBERANDUM EST SAEPE, STATUENDUM EST SEMEL (lat.) trebuie să cugeți de multe ori, dar să hotărăști o singură dată – Publilius Syrus, „Sententiae”, 132.

DUBITO, ERGO COGITO (lat.) mă îndoiesc, deci cuget – V. Cogito, ergo sum.