buhnă s.f. v. bufnă.

BUHNĂ, buhne, s. f. (Mold.) Bufniță. Din adîncuri veni plîngerea singuratică și duioasă a buhnei, ca o chemare omenească. SADOVEANU, O. I 305. În streașină poienii fîlfîie buhnele și huhurezii. SADOVEANU, O. A. II 176. Buhna greu suspină. ALECSANDRI, P. A. 54. – Variantă: bufnă (ALECSANDRI, P. A. 101) s. f.

buhnă f. buhă: îmi pare că-s o ruină, pe care buhna țipă AL.

bufnă s.f. (ornit.) Pasăre răpitoare de noapte, cu capul mare și cu ochi galben-portocalii foarte mari, apropiați unul de altul, cu penajul de culoare brună, cu smocuri lungi de pene negre la urechi (Bubo bubo); bufniță. • pl. -e. și buhnă s.f. /form. expr.; cf. bufniță, buhă.

buhă s.f. (pop.) 1 (ornit.) Bufniță (Bubo bubo). ♦ Fig. (deprec.) Femeie care are părul nepieptănat, vîlvoi. 2 Compuse: (entom.) buha-semănăturilor = fluture mic de noapte, de culoare cenușie, care dăunează semănăturilor (Agrotis segetum); buha-verzei = fluture nocturn de culoare cenușie, ale cărui larve distrug varza, conopida, sfecla etc. (Mamestra brassicae). • pl. -e. /form. expr.

BUFNĂ s. f. v. bulină.

BUFNĂ, bufne, s. f. (Ornit.) Bufniță. [Var.: buhnă s. f.] – Onomatopee.

bufnă f. bufniță: bufnele posomorîte țipă cu glas amorțit AL. [V. buhă].

buhă și búhnă f., pl. e (rudă cu buf 2, bufniță ș.a., ca ngr. búfos, bufniță, lat. bubo, bufniță, bufo, broască rîĭoasă, sp. buho, pg. bufo, bufniță; ung. buhu, bufniță. Cp. cu boncăĭ, puhav). Rar. Bufniță.

bufnă (rar) s. f., g.-d. art. bufnei; pl. bufne

bufnă (rar) s. f., g.-d. art. bufnei; pl. bufne

bufnă s. f., g.-d. art. bufnei; pl. bufne

BUFNĂ s. v. bufniță, buhă.

bufnă s. v. BUFNIȚĂ. BUHĂ.

Buhn/ă, -ea, -ilă, -iț v. Buf III.