ȚUICĂ, (2) țuici, s. f. 1. Băutură alcoolică obținută prin fermentarea și distilarea prunelor sau altor fructe. Cazan de țuică = alambic. ◊ Expr. (Pop.) Cu țuica-n nas = afumat, amețit, beat. 2. Sort sau cantitate de țuică care încape într-un pahar. – Cf. sb. cujka.

țuică³ sf vz țiuic

țuică⁴ sf vz țurcă¹

țuică¹ sf [At: KLEIN, D. 444 / Pl: (6) ~ici / E: nct] 1 Băutură alcoolică obținută prin fermentarea și distilarea prunelor sau a altor fructe. 2 (Îs) Cazan de ~ Alambic. 3 (Reg; îs) ~ de vin Băutură alcoolică obținută prin distilarea vinului acrit sau din tescovină. 4 (Îe) Cu ~-n nas Amețit. 5 (Îae) Beat¹ (1). 6 (Lpl sau precedat de un numeral cardinal) Cantitate de țuică¹ (1) cât încape într-un pahar, într-un clondir etc.

țuică^2[1] sf vz țăucă

ȚUICĂ sf. 🍸 Rachiu de prune: Vinul, țuica cui îi place, N’are cu ce să se ’mbrace (PANN); calitatea propriu zisă a țuicii nu se simte decît abia după al doilea țuiu (SLV.) [comp. srb. cujka, probabil împrumutat din rom.].

ȚUICĂ, țuici, s. f. Băutură alcoolică obținută prin fermentarea și distilarea prunelor sau a altor fructe. ◊ Cazan de țuică = alambic. ◊ Expr. (Pop.) Cu țuica în nas = afumat, amețit, beat. ♦ Cantitate de țuică care încape într-un pahar. – Cf. scr. cujka.

ȚUICĂ, țuici, s. f. Băutură alcoolică obținută prin fermentarea și distilarea prunelor sau (mai rar) a altor fructe. N-am mai pus țuică-n gură de nici nu mai țiu minte. REBREANU, R. I 198. S-a apucat și el... de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă de parc-o mistuia focul. CREANGĂ, P. 325. Iar miroși a țuică, iar ai ciupit din bani. CONTEMPORANUL, VI_II 117. ◊ O țuică = a) o porție de țuică (cît încape într-un păhăruț). Vă servim o țuică? C. PETRESCU, C. V. 61. A băut o țuică mai mult? A fost prea cald? Nici el nu știe. BASSARABESCU, S. N. 13; b) clondirul împreună cu băutura. Atunci soacra cea mare pune găina cu talger cu tot... c-o țuică (o garafioară cît un păhăruț), mai pune lingură, cuțit și alte mîncări bune. SEVASTOS, N. 158. ◊ Expr. Cu țuica-n nas = beat, amețit, afumat. Mogoș... intră cu țuica-n nas. DAVIDOGLU, M. 82. ♦ Cazan de țuică = alambic. Se clatină și duzii din uliță de aburul cumplit, dulce, al cazanului de țuică. DUMITRIU, N. 230.

ȚUICĂ ~ci f. Băutură alcoolică tare, obținută prin fermentarea și distilarea prunelor sau a altor fructe. [G.-D. țuicii] /Orig. nec.

țuică f. rachiu de prune. [Serb. ȚUIKA].

țúĭcă f., pl. ĭ (sîrb. cujka, probabil un imit. după țîțîitu bețivanilor). Vest. Un fel de rachiŭ de prune, nu prea tare. V. șliboviță.

ȚURCĂ¹, țurci, s. f. Bețișor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.

turcă³ sf vz țurcă¹

țăucă sf [At: BĂCESCU, P. 55 / V: (Mol) ~ugă, (Buc) țuică^[1], țugă / Pl: ~uce / E: ns cf țăui] (Iht) 1 (Mol) Nume dat unui pește cu corpul alungit, turtit lateral, cu pete brune, având o dungă aurie pe mijloc și care scoate un fel de sunet, prin evacuarea reflexă a gazelor din intestin Si: (reg) râbiță¹, țâțâoagă (Cobitis aurata balcanica). 2 (Buc; îf țuică, țugă) Obleț (Alburnus alburnus).

țăugă sf vz țăucă

țârcă¹ sf vz țurcă¹

țircă sf vz țurcă¹

țiuic [At: BĂCESCU, PĂS. 169 / P: ți-u~ / V: ~ică sf, țâu~ i, țâuică^[1] sf, țuic i, sm, țuică sf / Pl: ~ici / E: fo] (Trs) 1 i (Adesea pronunțat cu al doilea „i” prelungit; repetat) Cuvânt care imită sunetele caracteristice scoase de unele păsări noaptea. 2 i Cuvânt care imită sunete reflexe, strigăte, zgomote ascuțite Si: țânic, țivlic¹. 3 sm (Orn) Nume dat unei păsări răpitoare de talie mică, asemănătoare cu bufnița Si: (reg) ciovică, țuvică (Glaucidium passerinum). 4 sm (Orn; îf țiuică, țuic, țuică) Cucuvea (Athena noctua). 5 sm (Orn) Huhurez (Strix aluco).

țiuică sf vz țiuic

țiurcă sf vz țurcă¹

țugă sf vz țăucă

țuic i, sm vz țiuic

țurcă¹ sf [At: DDRF / V: (reg) tu~, țiu~, țâr~, țir~, țuică / Pl: ~rci / E: ucr цурка] 1 Bețișor, de obicei ascuțit la capete, folosit în unele jocuri de copii Si: (reg) clepș (1). 2 (Fig) Femeie slabă și iute. 3 (Șîcs de-a ~ca, reg, la ~ca) Numele unui joc de copii, care constă în aruncarea țurcii¹ (1) cât mai departe cu ajutorul unui băț sau al unei lopățele sau în plasarea țurcii¹ (1) într-o groapă mică săpată în pământ. 4 (Îe) Crezi că mă joc de-a ~ca cu tine ? Se spune când cineva vrea să arate că nu glumește. 5 (Îcs) De-a ~ca mică Numele unui joc de copii în care unul aruncă țurca¹ (1) în sus, iar ceilalți se străduiesc să o prindă. 6 (Reg; îf țărcă) Numele unui joc de copii care constă în aruncarea nasturilor într-o gaură mică. 7 (Reg) Gaură în care se aruncă nasturii la țurcă (6).

ȚURCĂ² sf. Bețișor ascuțit la amîndouă capetele; de-a țurca, joc de băieți, în care un bețișor ascuțit la amîndouă capetele e așezat deasupra unei gropițe, iar fie-care dintre jucători, pe rînd, caută să-l asvîrle de acolo, cu un băț mai lung, cît mai departe, pe cînd ceilalți băieți se silesc să-l prindă (🖼 5148) [comp. rut. rus. curka].

ȚURCĂ¹, țurci, s. f. Bețisor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.

ȚURCĂ², țurci, s. f. Bețișor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercînd să-l arunce cît mai departe cu ajutorul altui băț; jocul la care se folosește acest bețișor. De-a țurca ne-am jucat. STANCU, D. 220. Lăncile lor... îi azvîrleau pe sus ca pe niște țurci. VISSARION, B. 44.

ȚURCĂ¹ ~ci f. 1) Bețișor ascuțit la ambele capete pentru a putea sări cât mai departe la lovirea lui cu un alt băț. 2) Joc pentru copii cu acest bețișor. A se juca de-a ~ca. [G.-D. țurcii] /< ucr., rus. țurka

țurcă f. bețișor ascuțiț de ambele căpătâie: de-a țurca, joc de copii cari bagă bețișorul numit țurcă într’o gaură săpată în pământ și alți jucători îi opresc să se apropie. [Origină necunoscută].

2) țúrcă¹ f., pl. ĭ (cp. cu țurcă 1 și cu ung. cigere, id.). Un joc copilăresc cu doŭă bețișoare (unu lung, și altu scurt, ascuțit la capete și numit țurcă) puse deasupra uneĭ gropițe (V. bichĭ). Trans. Turcă, baba-turca.^[1]

țuică s. f., g.-d. art. țuicii; (porții; sorturi) pl. țuici

țuică s. f., g.-d. art. țuicii; (sorturi, porții) pl. țuici

țuică s. f., g.-d. art. țuicii; (sorturi, porții) pl. țuici

țuică, -ci.

+țurca (joc de copii) s. f. art., neart. țurcă, g.-d. art. țurcii

țurcă (căciulă; bețișor) s. f., g.-d. art. țurcii; pl. țurci

țurcă s. f., g.-d. art. țurcii; pl. țurci

țurcă (bețișor, căciulă) s. f., g.-d. art. țurcii; pl. țurci

țurcă, -ci.

țuică (-ci), s. f. – Vinars de prune, băutură tipică a țăranilor rom. Origine necunoscută, dar probabil creație expresivă. Cf. sb., cr. cujka (Cihac, II, 437), care provine din rom., ca și săs. tsuikĕ. – Der. țuicar, s. m. (fabricant de țuică); țuicărie, s. f. (alambic).

țurcă (-ci), s. f. – 1. Căciulă de oaie. – 2. Tac, băț lung și subțire, folosit în anumite jocuri asemănătoare celui de biliard. – 3. Măscărici, paiață, mascat ce colindă pe la case în timpul sărbătorilor de Crăciun, în Trans. Origine incertă. Probabil aparține aceleiași familii expresive a lui țîr, care a ajuns să exprime ideea de „vîrf, pisc”, cf. țurțur și țurțan, s. n. (Olt., stîncă ascuțită). În general, dicționarele consideră că cele trei sensuri sînt cuvinte independente; dar este evident sensul comun de „obiect ascuțit” (măscăriciul se termină de regulă cu un cap ascuțit și corespunde la ceea ce se numește în Munt. barză). Există un anumit paralelism între formarea lui țurcă și cea a lui căciulă. Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gîndea la un cuvînt dacic. Cihac, II, 536, pornea de la mag. turcos „cu păr lung”, pentru sensul 1, iar II, 427, de la sb. turica „măscărici”, pol. tur „gogoriță, sperietoare”, pentru sensul 3. După Diculescu, Elementele, 439, ar trebui să se meargă la gr. συριϰός. În fine, Bogrea, Dacor., IV, 854, explică sensul 3 prin rut., rus. curka, care probabil provine din rom. Cf. și țuț, țîță, țiglă. Der. țurcan, adj. (se zice despre o anumită varietate de oi cu părul lung); țurcănesc, adj. (făcut din lîna acestor oi); țușcă, s. f. (varietate de oi asemănătoare cu cele țurcane), probabil în loc de *țurșcă, cf. țușcă „basma cu noduri”; turcă, s. f. (Trans., paiață de Crăciun), var. a lui țurcă, datorată unei contaminări cu turc, datorită aspectului său care vrea să inspire frică.

ȚUÍC/Ă b. (Sur III; Viciu 35); – C. (An Pl 127); -a, frate cu Argeșan, 1695 (Has), < subst. țuică.

ȚUICĂ doi ochi albaștri, ochii lui Dobrin, tapardos, țuicomicină, vitamina ț.

a da în țuicomanie expr. a deveni dependent de consumul de băuturi alcoolice.

cu șprițu’ / țuica-n nas expr. amețit de băutură, beat.

ȚUICĂ s. (Transilv. și Ban.) palincă. (~ de prune.)

ȚUICĂ s. (Transilv. și Ban.) palincă. (~ de prune.)

ȚURCĂ s. (Transilv.) climpuș. (Jocul de-a ~.)

ȚURCĂ s. (Transilv.) climpuș.(Jocul de-a ~.)