țuști¹ [At: DONICI, F. II, 36/11 / V: țușt / E: fo] 1 i (Adesea cu valoare predicativă) Cuvânt care sugerează mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe și zgomotul produs de această mișcare. 2 i (Reg; îc) ~-huști Cuvânt care imită mișcări precipitate, făcute pe ascuns. 3 i (Mol) Cuvânt cu care se alungă măgarii Si: (reg) ciuș. 4 s (Reg; îcs) De-a ~ul Numele unui joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 5 sm (Reg) Copil.

țuști² [At: MURNU, O. 333 / Pzi: ~tesc / E: țuști¹] (Reg) 1 vi A apărea de undeva pe neașteptate Si: a țâșni (7), (reg) a ciuști². 2 vi A se deplasa repede. 3 vt A arunca repede (înăuntru) cu o mișcare bruscă.

ȚUȘTI¹ interj. Țîști. Fac țuști din baltă ș-o iau la sănătoasa; și așa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele. CREANGĂ, A. 67. ◊ (Cu valoare de verb) Se sui pe un comănac pînă cînd îi veni bine, și, deodată, țuști în spinarea calului. VISSARION, B. 15. Tată-său îl fugărește, el țuști pe o parte și vine pe alta, și tumba jos. PĂUN-PINCIO, P. 110. Șoaricul a mirosit Aproape de mîncare... Și tocma de subt lup furînd o fărmătură: Țuști iute-n crăpătură. DONICI, F. 73.

ȚUȘTI², țuștesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A arunca cu repeziciune. Femeia țuștește în cuptor purcelul și găina friptă. ȘEZ. XVII 38.

ȚUȘTI², țuștesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A arunca cu repeziciune. – Din țuști¹.

ȚUȘTI interj. (se folosește pentru a reda o mișcare bruscă și neașteptată a unei ființe care țâșnește de undeva). Iepurele ~ din tufiș. ◊ A face ~ a se deplasa iute dintr-o singură mișcare. /Onomat.

țuștĭ (Mold.) interj. care arată zgomotu unuĭa care ĭese orĭ fuge de odată (rudă cu rut. šustĭ): copiiĭ țuștĭ de supt pat, supt pat, în pat! – În sud și țîștĭ, în Munt. țîștĭ, țîbîștĭ și bîștĭ. (Bîștĭ se zice și cînd mînĭ oile). În Olt. vîștĭ (Șez. 1922, 54). V. țîșnesc.

ȚUȘCĂ¹, țuști, s. f. (Reg.) 1. (Și în sintagma oaie țușcă) Varietate de oaie înrudită cu oaia țurcană. 2. Basma răsucită și înnodată la unul din capete, folosită la un joc distractiv; p. ext. jocul însuși. – Et. nec.

ȚUȘCĂ², țuști, s. f. (Reg. și fam.) Ardei mic, iute; ciușcă. ◊ Expr. A se face țușcă = a se îmbăta. – Cf. ciușcă.

țoașcă² sf vz țușcă²

țușc, ~ă [At: MANOLACHE DRĂGHICI, I. 23/6 / Pl: țuști, țuște a, țușce sf / E: nct] (Mol) 1-2 sf, a (Varietate de oi) care se înrudește cu țurcana². 3-4 sf, a (Oaie) care aparține varietății țușcă (1) Si: (oaie) țurcană² (1-2). 5 sf Epitet pentru o fată tânără și naivă.

țușcă¹ sf [At: LAMBRIOR, S. 186 / V: țoaș~ / Pl: țuște / E: ns cf țuști¹] 1 (Mol) Șervet, basma, batistă mare, răsucită și înnodată, care este folosită la jocul de-a țușca Si: (reg) ciuște¹ (1), mișcă¹. 2 (Mol; îe) A se face ~ A se îmbăta. 3 (Mol; șîsc de-a ~ca) Numele unui joc, în care unul dintre jucători este lovit în palmă sau pe spate cu țușca¹ (1) Si: (reg) mișcă¹. 4 (Mun) Epitet pentru o fată sau pentru o femeie tânără, zveltă, vioaie și harnică.

țușcă^2[1] sf vz ciușcă

țușt i, sm vz țuști¹

ȚUȘCĂ², țuști, s. f. (Reg.) Ardei mic, iute; ciușcă. ◊ Expr. A se face țușcă = a se îmbăta. – Et. nec. Cf. ciușcă.

ȚUȘCĂ¹, țuști, s. f. 1. (Și în sintagma oaie țușcă) Varietate de oaie înrudită cu oaia țurcană. 2. Basma răsucită și înnodată la unul din capete, folosită la un joc distractiv; p. ext. jocul însuși. – Et. nec.

ȚUȘCĂ², țuști, s. f. (Mold., Bucov.) Ardei mic, iute, cu care se dă gust mîncărilor.

ȚUȘCĂ¹, țuști, s. f. 1. (În expr.) Oaie țușcă = varietate de oi înrudite cu țurcanele, cu lîna de obicei neagră sau laie. 2. Ghemotoc făcut dintr-o basma și servind la un joc distractiv; p. ext. jocul însuși (constînd în a ascunde ghemotocul, trecîndu-l repede de la un jucător la altul, pentru ca cel care îl caută să nu-l găsească). Ian să caut un ștergari să vă faceți o țușcă, doar vi-ți mai dezmorți cele ciolane. La TDRG. ◊ Expr. A se face țușcă = a se îmbăta. Din dușcă-n dușcă Mi-i să nu mă fac țușcă. ALECSANDRI, T. 241.

ȚUȘCĂ¹ ~ti f. 1) Varietate a rasei de oi țurcane. 2) Oaie aparținând acestei varietăți. 3) Basma răsucită și înnodată la un capăt, folosită la un joc distractiv. /Orig. nec.

ȚUȘCĂ² ~ti f. reg. Ardei mic, iute. ◊ A se face ~ a ajunge în stare de maximă ebrietate. /Orig. nec.

țușcă f. (de-a) un fel de joc între flăcăi și fete la priveghiu cu un ștergar împletit vârtos. [Serb. ȚUȘKA, palmă]. ║ adv. beat: din dușcă în dușcă să mă fac țușcă AL.

țușce f. pl. varietate de oi, cea mai pipernicită din țară. [Origină necunoscută].

țuștiu! Mold. int. imită sgomotul săriturei subite: fac țuștiu din haltă și o iau la sănătoasa CR. [Onomatopee].

țîștĭ, V. tuștĭ.

țúșcă și (Btș.) țoáșcă f., pl. ștĭ și ște (sîrb. čuška, palmă, fleașcă. Cp. cu cĭușcă, ĭușcă și țoșcă). Mold. Mișcă, basma răsucită și înodată cu care copiiĭ se bat la palmă la un joc de arșice. De-a țușca, jocu de-a bătaĭa cu’n ștergar răsucit. Adj. (țușc, țușcă). Se zice despre un fel de oĭ micĭ (proaste), înrudite cu țurcanele: oĭ țuște, berbecĭ țuștĭ.

vîștĭ interj. V. țuștĭ.

țuști interj.

țușcă (reg., fam.) s. f., g.-d. art. țuștii, pl. țuști

țușcă (reg., fam.) s. f., g.-d. art. țuștii, pl. țuști

țușc adj. m., pl. țuști; f. sg. țușcă, pl. țuște

țușcă (oaie, basma, ardei iute) s. f., g.-d. art. țuștii; pl. țuști

ȚUȘTI interj. zbughi!, (rar) zvâc!, (prin Munt.) tâlvâc!, (Transilv. și Ban.) tulai! (Iepurele, ~! din tufiș.)

ȚUȘTI interj. zbughi!, (rar) zvîc!, (prin Munt.) tîlvîc!, (Transilv. și Ban.) tulai! (~! din tufiș.)

ȚUȘCĂ s. v. ardei iute.

țușcă s. v. ARDEI IUTE.

țuști, interj. – Cuvânt care sugerează mișcarea bruscă: „Popa țuști acasă repede, să nu îl vadă Păcală” (Bilțiu, 1994: 305). – Onomatopee (MDA).