țeglă¹ sf vz țeclă

țeglă² sf vz țiglă¹

ȚIGLĂ¹, țigle, s. f. Piesă de argilă arsă, de sticlă, de mortar, de ciment, în formă de placă, folosită la învelit casele. – Din sb. cigla.

țaglă³ sf vz țiglă¹

țeclă sf [At: ANON. CAR. / V: țeglă, țic~, țiglă, țeiglă, țfe~, țve~, țulcă / Pl: ~le / E: mg cékla] (Bot; Trs) 1 Sfeclă. 2 (Șîs ~ roșie) Sfeclă roșie (Beta vulgaris). 3 (Îs) ~ albă Sfeclă albă (Beta cicla). 4 (Îs) Țiclă de țucur Sfeclă de zahăr (Beta altissima).

țeiglă sf vz țeclă

țfeclă sf vz țeclă

țiclă⁴ sf vz țeclă

țiclă⁵ sf vz țiglă¹

țiglă³ sf vz țeclă

țiglă¹ sf [At: (a. 1795) IORGA, S. D. XII, 119 / V: țeg~, (reg) țiclă, țag~ / Pl: ~le / E: ger Ziegel] 1 (Adesea csc) Piesă de argilă arsă, de sticlă sau de ciment, de obicei în formă de placă dreptunghiulară, folosită pentru executarea unor învelitori de acoperiș Si: (reg) cirip¹ (1). 2 (Ban; șîs ~ arsă) Cărămidă (1). 3 (Îs) ~ de pământ (sau nearsă, crudă) Chirpici.

țulcă sf vz țeclă

țveclă sf vz țeclă

❍ȚIGLĂ¹, ❍ȚÎGLĂ¹ (pl. -le) sf. Cărămidă subțire, bine arsă, întrebuințată la învelitul caselor [srb. cigla < germ. Ziegel].

❍ȚÎGLĂ... 👉 ȚIGLĂ...

ȚIGLĂ¹, țigle, s. f. Piesă de argilă arsă, de sticlă, de mortar, de ciment, în formă de placă, folosită la învelit casele. – Din scr. cigla.

ȚIGLĂ¹, țigle, s. f. (Adesea cu sens colectiv) Piesă de argilă arsă, de sticlă sau de ciment în formă de placă dreptunghiulară, folosită pentru executarea unor tipuri de învelitori de acoperiș. Era o casă la marginea satului, învelită cu țiglă. PREDA, Î. 133. Pătratul din stînga era făcut din ziduri înalte, cu acoperiș țuguiat de țiglă. CĂLINESCU, E. O. I 110. Cîrciuma... avea acoperișul de țiglă. REBREANU, I. 32. Peste țigla cazărmii au căzut primii fulgi de zăpadă. SAHIA, N. 113.

ȚIGLĂ ~e f. Material de construcție în formă de plăci, fabricat din argilă arsă sau din ciment, folosit pentru acoperit; oală. Acoperiș de ~. [G.-D. țiglei] /<sb. cigla

țiglă f. cărămidă de pământ ars pentru învelit case. [Serb. ȚIGLA (din nemț. Ziegel)].

1) țíglă f., pl. e (sîrb. cigla, bg. cikla, rut. cegla, germ. ziegel, vgerm. tegel, d. lat. tégula, olană [d. tégere, a acoperi] de unde vine și it. tégola, fr. tuile; ung. [d. germ.] tégla. V. pro-tejez). Vest. Placă de pămînt ars de acoperit casa.

țiglă (desp. ți-glă) s. f., g.-d. art. țiglei; pl. țigle

țiglă (ți-glă) s. f., g.-d. art. țiglei; pl. țigle

țiglă (plăcuță de argilă, frigare) s. f. (sil. -glă), g.-d. art. țiglei; pl. țigle

țiglă

țiglă, -gle.

țiglă (-le), s. f. – Placă de argilă, ceramică etc. pentru învelit casele. Germ. Ziegel (Borcea 216; Tiktin) prin intermediul sb. cigla (Miklosich, Fremdw., 81; Cihac, II, 433; cf. REW 8618), pol. cegla, rut. tjaglij (Byhan 336). – Der. țiglar, s. m. (persoană care face sau pune țigla).

*ȚEGLĂ cuvînt ce s-ar explica prin două toponime: Țeglea (pisc la Scorțeni, r. Cîmpina) și Țiglăul t. (DG) alt pisc. 1. Țeagle, Meheluță, ard., 1703 (RI XI 311). 2. Țeglaș, Alexa din Someș ard. act.

a nu avea toată țigla pe casă expr. (adol.) a fi nebun

țiglă, țigle s. f. (glum.) bască.

ȚIGLĂ s. (CONSTR.) (reg.) oală.

ȚIGLĂ s. (CONSTR.) (reg.) oală.

țeglă s.f. (reg.) sfeclă.