ța² i vz cea

ța¹ i [At: CARAGIALE, O. I, 144 / V: ță, țe, țea / P și: țaaa / E: fo] (Adesea repetat sau în combinație cu alte interjecții) Strigăt cu care: 1 Se cheamă caprele și oile. 2-3 Se alungă sau se mână caprele și oile.

ța³ sf vz țață

ȚA! interj. Mold. = CEA!²

ȚA interj. (De obicei repetat) Strigăt cu care se cheamă sau se alungă caprele și oile. Mă aplec pe vine-n jos: «Ța-ța!», și chem căprița cu mîna, parcă aș vrea să-i dau tărîțe. CARAGIALE, M. 8.

ȚA interj. (se folosește, de obicei repetat, pentru a chema sau a alunga caprele sau oile). /Onomat.

ța! Mold. int. de mânat boul (din stânga): ța! măi Prian! AL. [Onomatopee].

ța interj. V. cea 2.

ȚAȚĂ, țațe, s. f. 1. (Pop.) Mătușă. ♦ Termen de respect cu care cineva se adresează (la țară) unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă; lele. 2. (Pop.) Termen alintător dat de un bărbat femeii iubite; mândră. 3. (Peior.) Epitet pentru o femeie vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică. – Din ngr. tsátsa.

cea [At: ALECSANDRI, T. 1753 / V: ~la, ța, țala, țeala / E: fo] 1 i Strigăt cu care se mână boii spre dreapta. 2 sf Partea dreaptă.

ceala¹ i, sf vz cea

țala i vz cea

țață [At: POLIZU / V: ța / Pl: ~țe / E: ngr τσάτσα] 1 (Reg) Mătușă. 2-3 (Reg) Termen de respect folosit la țară pentru a vorbi cu (sau despre) o soră mai mare, cu (sau despre) o mătușă, o verișoară Si: lele, (reg) țaică² (2-3), țâțaie (2-3). 4-5 (Reg) Termen cu care se adresează o persoană (tânără) unei femei mai în vârstă sau cu care vorbește despre aceasta Si: lele, (reg) țaică² (4-5), țâțaie (4-5). 6 Termen folosit de o femeie referindu-se la sine însăși, când se adresează unui copil Si: țaică² (6). 7 (Reg) Termen de alintare dat de un bărbat femeii iubite Si: mândră, iubită. 8 Termen folosit de o femeie referindu-se la sine însăși când se adresează iubitului sau când vorbește despre el Si: țaică² (7). 9 (Dep) Epitet dat unei femei flecare. 10 (Dep) Epitet dat unei femei vulgare, lipsite de gust și de finețe Si: mahalagioaică, mahalagiță. 11 (Arg) Patroană a unei case de toleranță Si: proxenetă. 12 (Bot; reg; îc) ~ Marghioala Rujă-galbenă (Rudbeckia laciniata).

ță^1[1] i vz cea

ță² i vz ța¹

țe¹ i vz ța¹ corectat(ă)

țea i vz ța¹

țeala i vz cea

CEA² ! sau CEALA ! ‼ CEALĂ ! interj. 1 Strigătul cu care se ’ndeamnă boii ca s’apuce la dreapta; (P): unul zice hăis! și altul cea!, unul trage la stînga și altul la dreapta, unul vrea într’un fel și altul într’alt fel: Te dau toate de sminteală Ș’apuci hoisa ’n loc de ceală! (ALECS.) ¶ 2 Bou de cea! boul de pe partea stîngă a tînjelei: argatul mîna boii pe din cea (S.-ALD.).

CEALA 👉 CEA².

CIA... – CEA...

❍ȚAICĂ sf. Olten. = ȚAȚĂ.

ȚAȚĂ (pl. -țe) sf. F Titlu cu care se adresează cineva surorii sale mai mari, mătușii sale sau unei femei mai în vîrstă decît dînsul: ~ Sultano, la Viena nu ne oprim decît la întoarcere (BR.-VN.) [ngr. τσάτσα]

ȚĂȚICĂ, Mold. ȚĂȚACĂ, ȚÎȚACĂ sf. dim. ȚAȚĂ: viu și eu după tine numai decît, numai să vorbesc cevașilea cu țățica (CAR.); hai că ne-așteaptă țîțecele (ALECS.).

ȚAȚĂ, țațe, s. f. 1. (Pop.) Mătușă. ♦ Termen de respect cu care cineva se adresează (la țară) unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă; lele. 2. (Pop.) Termen alinător dat de un bărbat femeii iubite; mândră. 3. (Peior.) Epitet pentru o femeie vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică. – Din ngr. tsátsa.

CEA interj. Strigăt cu care se mînă boii (mai rar caii) de la stînga spre dreapta. Hăis și cea! – gem sub poveri. carele greoaie. IOSIF, V. 74. Începură a plesni boii, mînîndu-i: cea, Surilă, ho, bourean, ho! RETEGANUL, P. V 32. ◊ Fig. în oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram! CREANGĂ, P. 320. ♦ (Substantivat) Dreapta, partea dreaptă. Să trag... Eu la hăis, puica la cea. ȘEZ. IV 140. ◊ (Adverbial, pe lîngă verbe de mișcare) La dreapta. Dete cea pe lîngă boi. TEODORESCU, P. P. 296. – Variante: ceala (ALECSANDRI, la TDRG), ceală (LESNEA, I. 52) interj.

CEALA interj, v. cea.

CEALĂ interj. v. cea.

ȚAȚĂ, țațe, s. f. 1. (Popular, adesea însoțit de numele persoanei la care se referă) Mătușă (soră a tatălui sau a mamei, în raport cu nepoții); termen de respect cu care cineva se adresează unei surori mai mari sau unei femei mai în vîrstă (v. lele). De pe valea Oltului ne-a căzut oaspete numai unchi-meu Găbunea, cu țața Aretia, nevastă-sa. STANCU, D. 178. Ce zici, țață Reveca, unde am putea sta puțin de vorbă? CAMIL PETRESCU, O. II 93. Tu mai stai, Zițo?... – Nu, țațo; o să mă duc și eu să mă culc. CARAGIALE, O. I 59. 2. (Învechit) Termen alintător dat de un bărbat femeii pe care o iubește; mîndră. Costică cu ochii verzi, Ce te plimbi printre livezi, Ori pe țața să ți-o vezi? BIBICESCU, P. P. 381. Gura lumii slobodă, Țațo; Las-o-n pace să vorbească, Țațo, Dragostea să ne trăiască, Țațo. TEODORESCU, P. P. 319. 3. (Peiorativ) Femeie vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică.

CEA interj. Strigăt cu care se mînă boii spre dreapta. ♦ (Substantivat) Partea dreaptă; dreapta. [Var.: (reg.) ceala interj.]

CEA interj. (se folosește pentru a îndemna boii spre dreapta). ◊ Bou de ~ bou care se înjugă în partea dreaptă. /Onomat.

ȚAȚĂ ~e f. pop. (folosit și ca termen de adresare) 1) Soră (sau vară) a unuia dintre părinți, luată în raport cu copiii acestora; mătușă. 2) Soră mai mare sau femeie mai în vârstă; lele. 3) peior. Femeie cu apucături grosolane. /<ngr. tsátsa

cea! (ceala!) int. strigătul către boi ca să apuce la dreapta (în opozițiune cu hăis) [Onomatopee].

ceala int. Mold. V. cea: când noi vroiam să facem haisa, ne sfătuiai să luăm ceala AL.

țață f. termen de gingășie și de respect ce se dă unei surori, mătuși sau femei mai în vârstă. [Gr. mod. TSÁTSA, mamă (vorbă din graiul copiilor; v. dadă].

2) cea (ea dift.), strigăt adresat bouluĭ din stînga ca s’apuce la dreapta (Cp. cu ung. csá csálé, csáli, cselö, pol. chale. V. ceală. – Se zice și ța. V. hăĭs.

ceála (ea dift. V. cea 2) adv. La dreapta (numaĭ în loc: unu hăĭsa, altu ceala, adică „fără concordie”). – Și ceală.

țáță f., pl. e (ngr. tsásta, mamă [în limba copiilor]. Cp. cu dadă, gagă). Epitet respectuos care se adresează uneĭ surorĭ, mătușĭ orĭ femeĭ maĭ în vîrstă, dar încă tinere. – Forme familiare: țațáĭa (Mold. sud.), țîțáĭa (Mold. nord) și țățíca.

ța/ța-ța interj.

ța/ța-ța interj.

cea³ interj.

țață (pop.) s. f., g.-d. art. țaței; pl. țațe

cea³ interj.

țață (pop.) s. f., g.-d. art. țaței; pl. țațe

cea interj.

țață s. f., g.-d. art. țaței; pl. țațe

cea interj. – Strigăt cu care se mînă boii la dreapta. – Var. ceala, ța. Lat. ecce hac (Drăganu, Dacor., III, 692), cf. it. qua „pe aici”, fr. ça, sp. acá (Drăganu crede că var. ceala reprezintă lat. ecce hac illac). După Philippide, ZRPh., XXXI, 302; Nandriș, RF, I (1928), 185-8 și DAR, este art. cea (m. cel) și trebuie interpretată ca expresie eliptică, în loc de cea parte. Pentru Iordan, BF, IX, 117, este vorba de o creație expresivă. Din rom. provin mag. csá(h), csále (Drăganu, Dacor., III, 692), rut. ča(la) (Miklosich, Wander., 16); pol. chala, sb. ča. Poate trebuie adăugat aici ceaș (var. ceas), interj. (se folosește la mulsul vacilor, pentru a le cere să-și mute piciorul), care ar putea fi de asemenea creație spontană dar care, în realitate, se poate considere ca un comp. de la cea cu și, ca aciși, așași, atunceși, etc. După Philippide, ZRPh., XXXI, 302, din lat. cessa, imperativ de la cessare; însă acestă explicație se bazează pe var., mai puțin frecventă decît ceaș, și nu ține de o circumstanță caracteristică și anume că ceaș, la fel ca cea, se poate folosi numai pentru animale bovine. Aceeași interj. se folosește ca îndemn pentru a urina, uz în care coincide cu tc. ciș „urină”.

țață (-țe), s. f. – 1. Titlu de respect pe care îl dau tinerii surorilor mai mari, mătușilor și, în general, femeilor mai în etate. – 2. Namilă de femeie, femeie voinică. – Var. Mold. (țî)țacă, Olt., țaică, țațae. Creație expresivă, cf. țîță. Se folosește în Munt. și în Mold. de S (ALR, I, 164). Ngr. τσάτσα „mamă”, care se consideră ca etimon al rom. (Cihac, II, 709; Ronzevalle 75; Tiktin; Gáldi 259) ar putea proveni din acesta.

țață, țațe s. f. (peior.) femeie vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică

CEA interj. (Ban.) hoc! (~!, Plăvane.)

ȚAȚĂ s. v. mahalagioaică, mahalagiță, mătușă, mitocancă, tanti.

ȚAȚĂ s. v. lele.

CEA interj. (Ban.) hoc! (~!, Plăvane.)

ȚAȚĂ s. lele, leliță, mătușă, (pop.) tătăișă, (reg.) dadă, daică, leică, nană, (Olt.) țaică, (Ban.) uină. (~ Maria, vecina noastră.)

țață s. v. MAHALAGIOAICĂ. MAHALAGIȚĂ. MĂTUȘĂ. TANTI.

Cea ≠ hăis

cea, interj. Strigăt cu care se mână animalele de povară la dreapta (vs. hois = la stânga). – Formă onomatopeică (DEX, MDA); lat. ecce hac (Drăganu, după DER). ■ Cuv. rom. > magh. csá(h), csále, ucr. ča(la), pol. chala, srb. ča (DER).

cea, interj. – Strigăt cu care se mână animalele de povară la dreapta (vs. hois = la stânga). – Formă onomatopeică (DEX, MDA); lat. ecce hac (Drăganu, cf. DER), cf. it. qua „pe aici”, fr. ça. Cuv. rom. > magh. csá(h), csále, ucr. ča(la), pol. chala, srb. ča (DER).

cea, interj. – Strigăt cu care se mână animalele de povară la dreapta (vs. hois = la stânga). – Formă onomatopeică; Lat. ecce hac, cf. it. qua „pe aici”. Din rom. provin magh. csá(h), csále, ucr. ča(la), pol. chala, srb. ča (DER).