țăpoaie² sfp vz țipău¹

țăpoaie¹ sf [At: ALR I, 1164/266 / Pl: ? / E: țap + -oaie] (Reg) Cerboaică.

ȚĂPOI, țăpoaie, s. n. (Reg.) 1. Furcă (mare) cu coada lungă și cu dinți drepți de fier, cu care se ridică snopii de grâu, maldărele de fân sau de coceni etc. ♦ Furcă în vârful căreia este fixat sacul de pescuit. 2. Căpriorul de la mijloc la casele țărănești. – Țeapă + suf. -oi.

țăpoi² sn [At: I. IONESCU, C. 122/11 / V: țep~ / Pl: ~oaie / E: țeapă + -oi] 1 (Reg) Bucată (lungă) de lemn ascuțită la un capăt Si: țepușă (1). 2 (Reg) Par¹ în care se înfig snopii pentru a se usca. 3 (Reg) Fiecare dintre cele două prăjini care servesc la căratul fânului, ținute cu mâinile de către două persoane. 4 Furcă de obicei de lemn, având două sau trei coarne și coadă lungă, cu care se ridică snopii de grâu, fânul, paiele etc. Si: furcoi (1), (reg) țăpoaică² (1). 5 (Îe) A fi pus (sau azvârlit) cu ~ul (sau din ~) A fi aruncat la întâmplare. 6 (Pex) Cantitate de fân care se poate lua o dată cu țăpoiul² (4) Si: pală¹. 7 Unealtă de pescuit de forma unei furci cu mai mulți dinți, care se înfige în corpul peștilor Si: ostie¹. 8 (Reg) Mânerul sacului de pescuit având forma unei furci de lemn cu două coarne. 9 Par¹ lung și gros, prevăzut cu un vârf metalic, folosit la vânătoare. 10 (Reg) Fiecare dintre căpriorii așezați la mijloc, între sape, la cele două capete ale acoperișului caselor țărănești. 11 (Reg) Ghimpe (la plante). 12 (Reg) Târnăcop. 13 Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 14 Melodie după care se execută țăpoiul² (13).

țepoi¹ sn vz țăpoi²

țipău¹ sm [At: ANON. CAR. / V: ~pou, ~poi (Pl: țipoaie sn), ~peu, ~piu, țăpoaie sfp / Pl: ~ăi, țipauă sn / E: mg cipó] (Reg) 1 Pâine mică, rotundă, din făină de grâu. 2 (Reg; îe) A fi cu ~l în spate A fi cocoșat. 3 Pâinișoară turtită care se face din aluatul de pâine și care se coace în cuptor o dată cu pâinea Si: lipie. 4 Pâinișoară care se face din aluatul ras de pe vasul în care s-a frământat pâinea Si: (reg) răsunoi. 5 Colac mic, în formă de cuib de pasăre, care se pune peste unul mai mare Si: (reg) pupăză.

țipeu sm vz țipău¹

țipiu sm vz țipău¹

țipoi² sm vz țipău¹

țipou sm vz țipău¹

ȚĂPOIU (pl. -oaie) sn. 🔧 Furcă cu coada și coarnele drepte, care servește la ridicarea paielor și fînului, cînd trebuesc aruncate în pod; țăpoiul înțeapă fînul, îl ia în coarne, în loc de a-l lua pe coarne (🖼 5116): m’au împuns cu țăpoaiele și m’au svîrlit în car (ȘEZ.); un om cu un ~ în mînă voia s’arunce niște nuci din tindă în pod (CRG.) [ț(e)apă].

❍ȚIPĂU, ȚIPOU sbst. Trans. Maram. 🍽 Pîine mică, rotundă: putem sta pînă voiu mînca un ~ de pîne (RET.); Decît ~ și cu unt Și să-l mînci c’un om urît, Mai bine mălaiu sguros Și să-l mînci c’un om frumos (IK.-BRS.) [ung. cipó].

❍ȚIPOU 👉 ȚIPĂU.

ȚĂPOI, țăpoaie, s. n. (Reg.) 1. Furcă (mare) cu coada lungă și cu dinți drepți de fier, cu care se ridică snopii de grâu, maldărele de fân sau de coceni etc. ♦ Furcă în vârful căreia este fixat sacul de pescuit. 2. Căpriorul de la mijloc la casele tărănești. – Țeapă + suf. -oi.

ȚĂPOI, țăpoaie, s. n. 1. Furcă cu coada lungă, cu dinții drepți, servind pentru a ridica snopii de grîu, fînul, cocenii etc. Un om c-un țăpoi în mînă voia s-arunce niște nuci din tindă în pod. CREANGĂ, O. A. 293. ♦ Furcă în vîrful căreia este fixat sacul de pescuit. ♦ Căpriorul de la mijloc al caselor țărănești. 2. Numele unui dans popular. Nuntașii se prind la joc... cam cu următoarele jocuri:... tropca, țăpoiul. SEVASTOS, N. 282. – Variantă: (1) țepoi (VISSARION, B. 14) s. n.

ȚEPOI s. n. v. țăpoi.

ȚIPĂU, țipăi, s. m. (Transilv.; uneori determinat prin «de pîine») Pîine mică (din făină de grîu). Putem sta pînă voi mînca un țipău de pîne? RETEGANUL, P. III 47. Decît țipău și cu unt Și să-l mînci c-un om urît, Mai bine mălai zguros Și să-l mînci c-un om frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. – Variantă: țipoi (MARIAN, NU. 670, ȘEZ. V 144) s. m.

ȚĂPOI ~oaie n. 1) Furcă cu coadă lungă, cu două coarne drepte, folosită la ridicarea snopilor, cocenilor etc. 2) Prăjină la capătul căreia este fixat sacul de pescuit. 3) Căpriorul de mijloc al unei case țărănești. /țeapă + suf. ~oi

țăpoiu n. 1. furcă de strâns fânul pentru clădirea stogurilor; 2. căpriorul dela mijlocul unei cașe țărănești. [V. țeapă].

țepoiu n. V. țăpoiu.

țăpóĭ n., pl. oaĭe (nu augm. d. țeapă, țapă, ci d. sapă, ca și săpoĭ, și rudă cu it. zappone [augm. d. zappa, sapă], de unde și sîrb. cápûn, hîrleț. V. țapină). Mold. Furcă de lemn de luat fîn. Fig. Pus cu țăpoĭu, aruncat la întîmplare, fără ordine, fără grație.

țipăŭ n., pl. ăĭe (ung. cipó). Trans. Franzeluță.

țăpoi (reg.) s. n., pl. țăpoaie

țipău (reg.) s. m., art. țipăul; pl. țipăi, art. țipăii

țăpoi (reg.) s. n., pl. țăpoaie

!țipău (reg.) s. m., art. țipăul; pl. țipăi

țăpoi s. n., pl. țăpoaie

țipău s. n., art. țipăul; pl. țipăie

țăpoi, pl. țăpoaie

țăpoiu, -poaie.

țipău (-aie), s. n. – Corn, chiflă. – Var. tipou, țipoi. Mag. cipó (Tiktin; Gáldi, Dict., 166). – În Trans. de N.

ȚĂPOAIE s. v. ostie.

țăpoaie s. v. OSTIE.

ȚIPOU s.n. (Ban., Trans. SV) Pîine albă mică; chiflă. Cine te va ku semlie și cu czipou. AGYAGFALVI, apud TEW. Czipou. Libo. AC, 333. Etimologie: magh. cipó.

țăpoi, țăpoaie, s.f. (reg.) 1. furcă de fier cu coada lungă pentru ridicat snopii, cocenii etc. 2. căpriorul din mijloc de la casele țărănești. 3. târnăcop. 4. unealtă de pescuit. 5. ghimpe (la plante). 6. par lung la pescuit.

țipău, țipăi, s.m. (reg.) pâine mică, franzelă; cozonac.

țipoi s.m. (reg.) ardei iute; țipar.

țipóu, țipoi, (țâpou, țipău), s.m. (reg.) Pâine mică, rotundă, făcută din făină de grâu (la nuntă): „Apoi pă masă sunt mâncări, țipoi de grâu...” (Papahagi, 1925, t. DXXXV). (Trans. de Nord). ■ (top.) Țipou, deal rotund în Rohia. – Din magh. cipó „pâinișoară” (Galdi, după DER; Scriban, MDA).

țipou, țipoi, (țâpou, țipău), s.n. – (reg.) Pâine mică, rotundă, făcută din făină de grâu, la nuntă: „Apoi pă masă sunt mâncări, țipoi de grâu...” (Papahagi, 1925, t. DXXXV). „Mi-ai făcut niște țipoi / Cât o roată dinapoi” (Bilțiu, 1990: 93). (Trans. de Nord). ♦ (top.) Țipou, deal rotund în Rohia (Vișovan, 2008). – Din magh. cipó „pâinișoară” (Tiktin, Galdi, cf. DER; Scriban, MDA).

țipou, țipoi, (țâpou, țipău), s.n. – Pâine mică, rotundă, făcută din făină de grâu, la nuntă: „Apoi pă masă sunt mâncări, țipoi de grâu...” (Papahagi 1925: t. DXXXV). „Mi-ai făcut niște țipoi / Cât o roată dinapoi” (Bilțiu 1990: 93). Atestat în Trans. de Nord. – Din magh. cipó „pâinișoară”.