știc¹ sn [At: LEXIC REG. 32 / V: (reg) st~ (Pl: ~uri), ~ici, ~ichi / Pl: ? / E: ns cf ștircă, ger Stickel „arac”] 1 (Mun; îf știchi) Băț. 2 (Mun; îe) A pune ~ichiul (pe cineva) A bate (pe cineva). 3 (Reg) Mustuitor. 4 (Reg; îf stici) Prăjină cu care se conduce barca. 5 (Reg; îf stic) Spetează la loitră.

stic¹ sn vz știc¹

stici sn vz știc¹

știchi sn vz știc¹

STIC, sticuri, s. n. Orificiu de golire la furnalul de oțel Siemens-Martin.

sticĭ n., pl urĭ (cp. cu ngr stixis, împungere, orĭ cu germ. stich, suliță). Sud. Ghĭonder, prăjină de împins luntrea pe baltă. – În Vc. stică, pl. f. ĭ, pătăchie, prăjină cu clește de stins lumînările în biserică. În Ml. stichĭ: a te pune cu stichĭu pe cineva, a stăruĭ mult pe lîngă el (Cod. și rev. I. Crg. 7, 263).

știc (-curi), s. n. – (Înv.) Baionetă. Germ. Stich, prin intermediul rus. štyk (Cihac, II, 393). – Pare dublet al lui stici, s. n. (prăjină).

STIC s. v. spetează.

stic s. v. SPETEAZĂ.

știc, șticuri, s.n. (reg.) 1. băț. 2. băț bifurcat la un capăt cu care se zdrobesc strugurii pentru a obține mustul; mustuitor, ștircă. 3. (în forma: știci) prăjină cu care se conduce barca. 4. (în forma: stic) spetează la loitră.