șopteală sf [At: POLIZU / Pl: ~eli, (pop; rar) ~ele / E: șopti + -eală] 1 (Rar) Șoptire (1). 2 (Pfm; îlav) Cu ~ele, cu momele Cu făgăduieli mincinoase. 3 (Pfm; îal) Cu înșelătorii.

ȘOPTEALĂ, șopteli și (în expr.) șoptele, s. f. Faptul de a șopti; șoptire, schimb de vorbe în șoaptă; zvon de șoapte (răuvoitoare). V. șușoteală. Știrea producînd în toată adunarea o șopteală, o murmurate semnificativă de mirare. CARAGIALE, la CADE. ◊ Expr. Cu șoptele, cu momele = cu vorbe ademenitoare, lingușitoare. Se luă după dînsul cu șoptele, cu momele, viclenindu-l, ca să-i afle puterea. ISPIRESCU, la TDRG.

ȘOPTEALĂ ~eli f. 1) v. A ȘOPTI. 2) Sunet caracteristic, produs de o persoană care șoptește. /a șopti + suf. ~eală

șopteală f. fapta de a șopti: cu șoptele și momele ISP.

șopteală s. f., g.-d. art. șoptelii; pl. șopteli

șopteală s. f., g.-d. art. șoptelii; pl. șopteli

șopteală s. f., g.-d, art. șoptelii; pl. șopteli (în expr. și șoptele)

șopteală, șopteli s. f. (intl.) denunț, trădare.