șoncăit¹ sn [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~uri / E: șoncăi] (Mun) Șchiopătare.

șoncăit², ~ă [At: GR. S. IV, 134 / V: (reg) șolcăiat, șolc~ / Pl: ~iți, ~e / E: șoncăi] 1-4 smf, a (Mun; adesea dep) Șchiop (1-4). 5 a (Mun; Mol; d. ființe; îf șolcăit) Pocit. 6 a (Mun; Mol; d. ființe; îaf) Caraghios (2). 7 a (Mun; pex; d. obiecte; îf șolcăiat) Deformat (2). 8 a (Mun; pex; d. obiecte; îaf) Uzat. 9 a (Mun; Mol; d. obiecte; îf șolcăit) Deplasat din locul sau din poziția normală.

șolcăi v vz șoncăi

șolcăia v vz șoncăi

șolcăiat, ~ă a vz șoncăit²

șolcăit, ~ă a vz șoncăit²

șoncăi [At: GR. S. III, 343 / V: (reg) șolc~, șolcăia (Pzi: ~iez) / Pzi: șoncăi / E: șonc³ + -ăi] 1 vi (Mun; d. ființe) A șchiopăta (1). 2 vt (Reg; c. i. picioare; îf șolcăia) A schilodi. 3 vt (Mun; Mol; pex; c. i. obiecte) A deplasa din locul sau din poziția normală.

șólcăĭ, a -í v. tr. (imit. ca și honcăĭ. V. șonțesc, șovîlcăĭ). Munt. est. Mold. sud. Așez răŭ o învălitoare, un macat, o haĭnă, o cusutură (cupesc). Un covor șolcăit, un covor pus strîmb și încrețit. – Și șoncăĭ, șoncăit (Bz.).

șóncăĭ, V. șolcăĭ.

ȘONCĂIT adj. v. șchiop.

șoncăit adj. v. ȘCHIOP.

ȘONCĂI vb. v. șchiopăta.

șoncăi vb. v. ȘCHIOPĂTA.

șoncăit¹ s.n. (reg.) șchiopătură, șchiopăt, șoncăială.

șoncăit², -ă, adj. (reg.) 1. șchiop. 2. (despre picioare) schilodit. 3. (în forma: șolcăit) pocit, caraghios. 4. (despre obiecte; în forma: șolcăit) deformat, stricat, uzat. 5. (în forma: șolcăit) deplasat din locul sau din poziția normală.

șoncăi, șoncăi, vb. IV (reg.) 1. a șchiopăta. 2. (în forma: șolcăia; despre picioare) a deforma, a schilodi. 3. (despre obiecte) a deplasa (din locul sau din poziția normală).