ȘOȘOIT, șoșoituri, s. n. Faptul de a șoșoi. – V. șoșoi.

șoșoit sn [At: CADE 1256 / V: (reg) ~șăit / Pl: ~uri / E: șoșoi²] (Reg) 1 Șopot¹. 2 Șoptire (1). 3 Șușoteală (2).

ȘOȘOIT s. n. Faptul de a șoșoi. – V. șoșoi.

ȘOȘOIT s. n. v. șușuit.

ȘOȘOI, șoșoi, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A vorbi în șoaptă; a șopti. 2. Tranz. A spune, a comunica ceva încet. – Formație onomatopeică.

ȘUȘUIT s. n. Faptul de a șușui; zgomot produs de cineva sau de ceva care șușuie; șușuială, șușuitură. – V. șușui.

șoșăi v vz șoșoi²

șoșăit sn vz șoșoit

șoșoi¹ sm [At: BACALBAȘA, M. T. 168 / V: (reg) suș~, șuș~, șușui / Pl: ~ / E: rrm šošoi] (Arg) 1 Iepure. 2 Pui de iepure. 3 Copil în fașă. 4 (Irn) Rrom.

șoșoi² [At: MARIAN, NA. 70 / V: (reg) ~șăi / Pzi: șoșoi, ~esc; 3 șoșoie / E: fo cf șoșot, șoșet] (Reg) 1 vi (D. frunze, vânt, ape etc.) A șopoti (3). 2-3 vti A șopti (1-2). 4 vt (Rar) A șopti (3).

șușăi v vz șușui²

șușui² [At: VALIAN, V. / V: (reg) ~șăi / Pzi: ~esc, șușui / E: fo] (Reg) 1 vi (D. frunze, vânt, ape etc.) A șopoti (3). 2 vt (C. i. copii mici) A șâșâi (2). 3-4 vti A șopti (1-2). 5 vt A șopti (3).

șușuit¹ sn [At: DDRF / Pl: ~uri / E: șușui²] (Reg) 1 Șopot¹ (5). 2 Șâșâit (2). 3 Șoptire (1). 4 Șușoteală (2). 5 Clevetire.

șușuit², ~ă a, av [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~iți, ~e / E: șușui²] (Reg) 1-2 Șoptit² (1-2).

ȘOȘOI, șoșoi, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A vorbi în șoaptă; a șopti. 2. Tranz. A spune, comunica ceva încet. – Formație onomatopeică.

ȘUȘUIT s. n. Faptul de a șușui; zgomot produs de cineva sau de ceva care șușuie; șușuială, șușuitură. – V. șușui.

ȘOȘOI¹ vb. IV v. șușui.

ȘUȘUI, șușui, vb. IV. Intranz. 1. (Despre vînt, frunze, copaci) A foșni. După cum șușuia vîntul în brazi și se alina, se cunoștea că înserarea va veni cu liniște. SADOVEANU, F. J. 537. Pădurea de brad începu să șușuie. id. V. F. 141. 2. A vorbi în șoaptă; a șopti. – Variantă: (2) soșoi vb. IV.

ȘUȘUIT s. n. Faptul de a șușui; foșnet de frunze; șoaptă (răuvoitoare). N-avea să scoată capul în lume Sultănica, ea care de bună ce era ș-ar fi dat și dumicatul din gură, că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S. 14. – Variantă: șoșoit (POPA, V. 115) s. n.

A ȘUȘUI șușui 1. tranz. 1) fam. A comunica cu voce înceată (ca să nu audă alții); a sufla. 2) reg. (prunci) A liniști prin repetarea sunetului „ș”. 2. intranz. A vorbi în șoaptă. [Și șușuiesc] /Onomat.

ȘUȘUIT n. 1) v. A ȘUȘUI. 2) Sunet caracteristic produs de un obiect sau de un om care șușuie. /v. a șușui

șușuì v. a șopti: frunzele șușuiau. [Onomatopee].

șúșuĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. d. șu-șu-șu, foșnetu frunzelor bătute de vînt ș. a.; ung. susogni, a foșni, a șopti, bg. šušny, șoptesc. V. șoșăĭ, sîsîĭ). Rar. Foșnesc, fîșîĭ: frunzele șușuĭaŭ (Lit.). Șoptesc, vorbesc în șoaptă (Lit.). V. tr. Sîsîĭ, liniștesc un prunc legănîndu-l în brațe și pronunțînd încet și repetat sunetu ș: mama șușuĭa copilu.

șoșoit (rar) s. n., pl. șoșoituri

șoșoit s. n., pl. șoșoituri

șoșoit s. n., pl. șoșoituri

șoșoi¹ (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. șoșoi, 3 șoșoie, imperf. 1 șoșoiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să șoșoi, 3 să șoșoie

șușui (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. șușui, 3 șușuie, imperf. 1 șușuiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să șușui, 3 să șușuie

șușuit s. n.

șoșoi (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 șoșoie, imperf. 3 sg. șoșoia; conj. prez. 3 să șoșoie

șușui (a ~) vb., ind. prez. 3 șușuie, imperf. 3 sg. șușuia; conj. prez. 3 să șușuie

șușuit s. n.

șoșoi vb., ind. și conj. prez. 1 sg. șoșoi, imperf. 3 sg. șoșoia

șușui vb., ind. și conj. prez. 1 sg. șușui/șușuiesc, imperf. 3 sg. șușuia

șușuit s. n.

ȘUȘUI vb. v. clipoci, murmura, suna, susura, șopoti, șopti, șușoti.

ȘUȘUI vb. v. foșni.

șușui vb. v. CLIPOCI. MURMURA. SUNA. SUSURA. ȘOPOTI. ȘOPTI. ȘUȘOTI.

ȘUȘUI vb. a fîșîi, a foșni, a suna, a susura, a șopoti, a șopti, a șușoti, (rar) a sîsîi, (Mold. și Bucov.) a fălălăi, (Mold. și Transilv.) a pîrîi, (prin Transilv.) a șușora, (înv.) a prîsni. (Frunzele ~.)