ÎNGĂDUÍNȚĂ s. f. 1. Încuviințare, permisiune, voie; indulgență, toleranță, îngăduială, îngăduire. ♦ Înțelegere, bunăvoință reciprocă. 2. (Fam., rar) Păsuire, răgaz. – Îngădui + suf. -ință.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNGĂDUÍNȚĂ f. 1) v. A ÎNGĂDUI și A SE ÎNGĂDUI. 2) Caracter îngăduitor; indulgență; toleranță. 3) Atitudine binevoitoare; armonie. 4) Răgaz pentru îndeplinirea unei obligații; amânare. [G.-D. îngăduinței] /a îngădui + suf. ~ință
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNGĂDUÍNȚĂ s. 1. v. încuviințare. 2. autorizație, permisiune, voie. (~ de a face ceva.) 3. bunăvoință, înțelegere, mărinimie, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (A demonstrat multă ~.) 4. v. iertare. 5. indulgență, îngăduire, toleranță, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNGĂDUÍNȚĂ s. v. amânare, înțelegere, păsuială, păsuire, răgaz.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Îngăduință ≠ intoleranță
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

îngăduínță s. f., g.-d. art. îngăduínței; pl. îngăduínțe
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

îngăduĭálă f., pl. ĭelĭ, și îngăduínță f., pl. e. Indulgență. Permisiune, tolerare.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink