ÎNGÂNÁ, îngấn, vb. I. 1. Tranz. A imita, a repeta (în bătaie de joc) vorbele, glasul cuiva. 2. Tranz. A rosti sau a cânta ceva încet, șoptit (și neclar); a murmura, a mormăi. 3. Tranz. și refl. A (se) acompania, a (se) însoți. ♦ Refl. A se amăgi. 4. Refl. A se îmbina; a se confunda, a se amesteca. ◊ Expr. A se îngâna ziua cu noaptea = a se ivi zorile; a începe să se întunece. 5. Refl. și tranz. (Rar) A (se) mișca ușor; a (se) legăna. – Lat. *ingannare.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

A ÎNGÂNÁ îngân tranz. 1) (vorbirea altora) A imita în bătaie de joc; a lua în râs prin imitare; a strâmba. 2) (glasurile animalelor și ale păsărilor) A imita, reproducând întocmai. 3) A cânta încet și fără cuvinte ca pentru sine; a murmura; a fredona. ~ o melodie. /<lat. ingannare
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

A SE ÎNGÂNÁ mă îngân intranz. 1) (despre sunete, voci) A se îmbina confundându-se; a se amesteca. ◊ ~ ziua cu noaptea a începe să se facă ziuă sau să se întunece. 2) A uita de cele ce se petrec în jur; a se lua cu ceva. /<lat. ingannare
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNGÂNÁ vb. 1. v. fredona. 2. v. bombăni.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

îngâná vb., ind. prez. 1 sg. îngân, 3 sg. și pl. îngână
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

îngîná (îngî́n, îngînát), vb. – 1. A imita, a reproduce glasul cuiva. – 2. A vîna cu momeală. – 3. A repeta, a răspunde, a face ecou. – 4. A înșela, a amăgi. – 5. A bîigui, a rosti cu greutate. – 6. A cînta încet, a murmura. – 7. A acompania, a însoți. – 8. A parodia. – Mr. (a)nginescu, ăngănare „a geme, a chema strigînd”; megl. angan, angănari „a amăgi”; istr. gănesc „a sta la taifas”. Lat. gannāre sau *ingannāre (Diez, I, 35; Lambrior 393; Densusianu, Hlr., 191; Pușcariu 854; Candrea-Dens., 861; REW 4416; Pascu, I, 127; cf. Șeineanu, Semasiol., 98), cf. lat. med. gannatura „batjocură” (Niermeyer 461), alb. ngënen (Philippide, II, 645), it. ingannare „a înșela”, sp. engañar. Rezultatul rom. trebuia să fie *îngăna, datorită prezenței lui nn, cf. dialectele; rezultatul î se explică, fie prin asimilarea lui î inițial, fie printr-un tratament expresiv care a apropiat probabil acest cuvînt de cele cu rădăcina gîng- „a bîigui, a bălmăji”. – Der. îngînător, adj. (care imită; care bîiguie); îngînătura (var. înv. îngînăciune), s. f. (imitație, batjocură).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

îngî́n, a -á v. tr. (lat. in-gannare, ĭaŭ în rîs, îld. gannire, a cîrîi; it. ingannare, a amăgi, pv. enganar, vfr. enjaner, sp. engañar, pg. enganar). Imitez în rîs pe cineva cînd vorbește, cum fac de ordinar copiiĭ cînd îĭ ocărăștĭ și vor să arăte [!] că nu se tem de tine. Îngîĭm, articulez confuz, pronunț prost: a îngînat și el cîte-va cuvinte. Amăgesc: visurile-l îngînă (Poet.). V. refl. Îl îngîn pe altu (imitîndu-ĭ vocea), și altu pe mine: copiiĭ se strîmbă și se îngînă unu pe altu. Răspund cîntînd: păsărelele se îngînă. Mă amestec, mă confund, nu-s bine separat: cînd se îngînă ziŭa cu noaptea. Petrec timpu: mă îngîn cu florile și privighetorile (Al.).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink