ÎNFRẤNGERE, înfrângeri, s. f. Acțiunea de a înfrânge; învingere; (rar) călcare a legii. – V. înfrânge.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNFRÂNGERE s. 1. învingere, (înv.) poticală, risipă, spargere. (~ cotropitorilor.) 2. bătaie, eșec. (A suferit prima ~ într-un meci.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNFRÂNGERE s. v. căință, mustrare, părere de rău, pocăință, regret, remușcare.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Înfrângere ≠ biruință, izbândă, succes, triumf, victorie
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

înfrângere s. f., g.-d. art. înfrângerii; pl. înfrângeri
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNFRẤNGE, înfrấng, vb. III. Tranz. A învinge, a birui, a bate (în luptă). ♦ A-și stăpâni o anumită stare sufletească. ♦ (Rar) A nesocoti voința cuiva, a călca o lege, o dispoziție etc. [Perf. s. înfrânsei, part. înfrânt] – Lat. infrangere.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

A ÎNFRÂNGE înfrâng tranz. 1) A bate câștigând lupta. 2) A supune voinței sale. [Sil. în-frân-] /<lat. infrangere
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNFRÂNGE vb. tr. a învinge, a birui (în luptă). ◊ a-și stăpâni o stare de spirit. (< lat. infrangere)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNFRÂNGE vb. 1. v. birui. 2. v. depăși. 3. v. stăpâni. 4. v. răzbi.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNFRÂNGE vb. v. căi, frânge, pocăi, regreta, rupe.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

înfrânge vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înfrâng, perf. s. 1 sg. înfrânséi, 1 pl. înfrânserăm; part. înfrânt
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

înfrî́ng, -î́nt, a -nge v. tr. (lat. infringere [îld. infrángere], d. frángere, a frînge; it. infrángere și infrágnere, vfr. enfraindre, nfr. enfreindre). Înving de tot: Trăĭan [!] ĭ-a înfrînt pe Dacĭ. Fig. Calc, violez o lege, un ordin, un tratat.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

înfrî́ngere f. Învingere totală: după înfrîngerea Dacilor, Traĭan a prefăcut Dacia în provincie romană. Infracțiune.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink