încăpuit, ~ă a [At: DA ms / Pl: ~iți, ~e / E: încăpui] (Reg) Care are tot ce-i trebuie Si: (reg) căpuit.

ÎNCĂPUI, încăpuiesc, vb. IV. (Reg.) 1. Refl. A obține, a-și procura ceva; a se căpui. 2. Tranz. A pune mâna pe cineva sau ceva; a prinde, a căpui. – În + căpui.

căpui¹ [At: DOSOFTEI, PS. 101 / Pzi: ~esc / E: mg kapni] (Îrg) 1-2 vt Aprinde pe cineva sau pe ceva (mai ales când caută să se ascundă, să scape) Si: a prinde, (înv) a încăpui. 2 vr A obține. 3-4 vt A asigura viitorul, existența cuiva Vz căpătui. 5 vt (Spc) A căsători pe cineva Si: (pfm) a căpătui. 6 vt (Înv) A avea în păstrare ceva.

căpui² vt [At: DA ms / Pzi: ~iesc / E: cap + -ui] A turti extremitatea liberă a corpului unui nit, pentru a forma al doilea cap¹.

căpuit⁴, ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~iți, ~e / E: căpui] (Teh; d. nituri) Turtit la un capăt.

căpuit³, ~ă a [At: (a. 1692) IORGA, S. D. 227 / Pl: ~iți, ~e / E: căpui] (Îrg) 1 Care este prevăzut cu tot ce este necesar Si: (înv) încăpuit². 2-4 (D. oameni) Care are (traiul sau) viitorul asigurat. 5 (Spc; d. oameni) Căsătorit.

căpuit² sn [At: MDA ms / Pl: ~uri / E: căpui] (Nob) Căpuire².

căpuit¹ sn [At: PAMFILE, C. Ț. 287 / Pl: ~uri / E: căpui] 1-2 Căpuire¹ (1-2).

încăpui [At: CARAGIALE, S. N. 18 / Pzi: ~esc / E: în- + căpui] (Reg) 1 vt A obține ceva Si: (reg) a căpui. 2 vr A-și procura un lucru Si: (reg) a (se) căpui. 3 vt A prinde ceva sau pe cineva.

CĂPUI (-nesc) vb. tr. și refl. 1 A (se) căpătui: a se îngriji de cele trebuincioase (pentru drum, pentru o întreprindere, etc.): în scurt timp, el se căpuise cu de-a binele PĂC.; așa căpuit și pregătit de drum, pleca către satul unde trăiau părinții Iui ISP. ¶ 2 A prinde (prin surprindere), a apuca, a înhăța: au căpuit-o îndată și au adus o stăpînului lor SB. [cap].

ÎNCĂPUI, încăpuiesc, vb. IV. (Reg.) 1. Refl. A obține, a-și procura ceva; a (se) căpui. 2. Tranz. A pune mâna pe cineva sau ceva; a prinde, a căpui. – În + căpui.

CĂPUI, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune mîna pe cineva (care se ascunde ca să scape); a prinde. Au dat în grabă drumul la șoimi s-o prindă; și zburînd ei după dînsa, au căpuit-o îndată și au adus-o. SBIERA, P. 65. 2. Refl. A obține, a-și procura, a face rost de ceva, a se alege cu ceva. Norocire că nevasta și fata, ce nu visa la d-alde alea, se căpuiseră d-un ginere pe potriva lor. GHICA, A. 691. – Variantă: încăpui (SADOVEANU, M. C. 33, CARAGIALE, O. III 38) vb. IV.

CĂPUIT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Rar) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie. Înainte însă de a pleca, împărăteasa, soția lui, îi dete un inel... îi dete și pe vizitiul curții, om vechi, credincios... Așa căpuit și pregătit de drum, plecă către satul unde trăiau părinții lui. ISPIRESCU, L. 104.

ÎNCĂPUI vb. IV v. căpui.

CĂPUI, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune mîna pe cineva; a prinde. 2. Refl. A obține, a-și procura. [Var.: încăpui vb. IV] – Magh. kapni.

CĂPUIT, -Ă, căpuiți, -te, adj. (Rar) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie. [Var.: încăpuit, -ă adj.] – V. căpui.

căpuì V. a căpătui: așa căpuiț plecă ISP. [Derivat din cap (cf. căpătui)].

încăpuì v. a improviza: am încăpuit eu singur o corabie. CAR. [V. căpuì].

căpuĭésc v. tr. (ung. kapni, id. Cp. cu găbuĭesc). Rar. 1) Găbuĭesc, prind, surprind, pun mîna pe: l-a căpuit și l-a dus la arest. 2) (pin confuziune). Căpătuĭesc. V. refl. Mă căpătuĭesc: se căpuise cu multe. – Și încăpuĭesc (Munt.).

încăpuĭésc, V. căpuĭesc.

căpui (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiesc, 3 sg. căpuiește, imperf. 1 căpuiam; conj. prez. 1 sg. să căpuiesc, 3 să căpuiască

încăpui (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încăpuiesc, 3 sg. încăpuiește, imperf. 1 încăpuiam; conj. prez. 1 sg. să încăpuiesc, 3 să încăpuiască

căpui (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiesc, imperf. 3 sg. căpuia; conj. prez. 3 să căpuiască

încăpui (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încăpuiesc, imperf. 3 sg. încăpuia; conj. prez. 3 să încăpuiască

căpui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiesc, imperf. 3 sg. căpuia; conj. prez. 3 sg. și pl. căpuiască

încăpui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încăpuiesc, imperf. 3 sg. încăpuia; conj. prez. 3 sg. și pl. încăpuiască

căpui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpuiesc, conj. căpuiască)

CĂPUI vb. v. apuca, înhăța, înșfăca, lua, prinde.

căpui vb. v. APUCA. ÎNHĂȚA. ÎNȘFĂCA. LUA. PRINDE.

căpui, căpuiesc, v.t. 1. A tăia trunchiul unui copac din toate părțile pentru a cădea (Maram. din dreapta Tisei). 2. A curăța de crengi copacul doborât. – Din cap + suf. -ui (MDA).

căpuit, -ă, căpuiți, -te, adj. Tăiat, curățat de crengi. – Din căpuia.

căpui, căpuiesc, vb. tranz. – A tăia trunchiul unui copac din toate părțile pentru a cădea (Biserica Albă). – Din cap + suf. -ui (MDA).