CAROL, numele a doi suverani ai României din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Carol I (1839-1914, n. Sigmaringen), domnitor (1866-1881) și rege al României (1881-1914). M. de onoare al Acad. (1867). Ofițer în armata prusiană. Ales după detronarea principelui Al. I. Cuza, prin plebiscit la 10 mai 1866. Regele C. I a implicat România în conflictul oriental din 1876-1878 în vederea dobîndirii independenței țării. La 10 mai 1877, a sancționat hotărîrea Parlamentului României de declarare a independenței țării (9 mai 1877) instituind în aceeași zi ordinul „Steaua României”. La cererea expresă a comandamentului rus, C. I a luat conducerea efectivă a trupelor româno-ruse din fața Plevnei la 21 aug. 1877. Ca urmare a războiului, România și-a dobîndit independența de stat, recunoscută, ulterior, de Marile Puteri. C. I a favorizat încheierea tratatului politico-militar secret cu Austro-Ungaria (1883), la care au aderat ulterior Germania și Italia. A adoptat însă o politică contrară Puterilor Centrale în timpul războaielor balcanice (încheiate cu Pacea de la București din 1913). La declararea primului război mondial s-a supus hotărîrii Consiliului de Coroană din 3 august 1914 care a respins aplicarea tratatului secret din 1883 și a decis neutralitatea armată a României. Suveran constituțional, sobru și sever, și-a legat numele de acte importante ale istoriei moderne românești. A contribuit la consolidarea instituțiilor democratice ale statului. Căsătorit cu Elisabeta de Wied, fără descendenți, C. I a hotărît (1880) adoptarea nepotului său Ferdinand de Hohenzollern, care i-a succedat la tron în 1914. A murit la Sinaia, fiind înmormîntat la Curtea de Argeș. Memorii. C. II (1893-1953, n. Sinaia), rege al României (1930-1940). Fiul mai mare al regelui Ferdinand și al reginei Maria. M. de onoare al Acad. (1921). În perioada 1918-1927 a renunțat de mai multe ori la calitatea de moștenitor al tronului, părăsind țara. Sosit incognito (6 iun. 1930), a fost proclamat rege de Parlament. A manifestat o precupare specială pentru dezvoltarea economică a României și pentru viața culturală; a menținut alianța cu puterile occidentale democratice. Pe plan intern a acționat pentru dezbinarea și discreditarea partidelor politice; a instaurat, la 10 febr. 1938, regimul monarhiei autoritare. Măsurile adoptate (o nouă constituției, dizolvarea partidelor politice, înființarea Frontului Renașterii Naționale, reforma administrativă, a vieții parlamentare etc.) nu au putut asigura stabilitatea noului regim. Grava deteriorare a vieții internaționale, izbucnirea celui de al doilea război mondial au dus la izolarea completă a României și la grava amputare teritorială în vara anului 1940, prin ocuparea Basarabiei și N Bucovinei de către Armata Roșie, pierderea NV Transilvaniei anexat Ungariei și a Cadrilaterului în favoarea Bulgariei. În acest context, C. II a fost nevoit să abdice (6 sept. 1940) și să părăsească țara. Căsătorit cu Ioana (Zizi) Lambrino (1918), principesa Elena (1921), fiica regelui Greciei, mama regelui Mihai I, și Elena Lupescu (1947). A murit la Estoril (Portugalia) și a fost înmormîntat în cimitirul regal al mănăstirii São Vicente (Lisabona). Memorii („Jurnal politic”, pentru anii 1937-1951, nepublicat).

CAROL, numele mai multor regi ai Franței. Mai importanți: 1. C. III cel Simplu (898-923). A cedat, în 911, șefului normand Rollon, partea de NV a Franței (ducatul Normandiei) și a alipit Lorena; detronat în urma unei răscoale a marilor feudali. 2. C V cel Înțelept (1364-1380). În timpul regenței sale (1365-1364) a avut loc răscoala orășenească condusă de Etiénne Marcel și Jacqueria (1358) și s-a semnat armistițiul anglo-francez de la Brétigny (1360); începînd din 1369, armata franceză, sub conducerea lui Du Guesclin, a recucerit de la englezi aproape întregul teritoriu ocupat. 3. C. VII (1422-1461). A înfăptuit o serie de reforme (constituirea armatei permanente, organizarea finanțelor) și a încheiat victorios, cu sprijinul Ioanei d’Arc, Războiul de 100 de Ani. 4. C X (1824-1830), exponent al reacțiunii feudale din timpul Restaurației. Detronat de Revoluția din 1830.

CAROL, numele mai multor împărați ai Sfîntului Imperiu Roman de Națiune Germană. Mai importanți: 1. C. IV (1355-1378); a promulgat „Bula de Aur” (1356) și a înființat universitățile din Praga (1348) și din Viena (1365). 2. C. V v. Carol V(Carol Quintul). 3. C. VI (1711-1740); a purtat, fără succes războaie împotriva Franței și Turciei; a promulgat Pragmatica Sancțiune din 1713.

CAROL, numele a patru regi ai Spaniei. C. I v. Carol V (Carol Quintul). C. II (1665-1700). A domnit sub tutela unei camarile; înfrînt în războaiele cu Franța, a pierdut Flandra franceză și Franche-Comté. C. III (1759-1788). A promovat o politică absolutist-iluministă, înfăptuind numeroase reforme. C. IV (1788-1808). S-a aflat sub influența favoritului reginei, Manuel Godoy; constrîns de Napoleon I să abdice.

CAROL, numele mai multor regi ai Suediei. Mai importanți: C. XII (1697-1718). Fiul lui Carol XI. A continuat politica absolutistă a tatălui său, a luptat în Războiul Nordic (1700-1721) împotriva Rusiei, Poloniei și Danemarcei, în care a obținut victoria de la Narva (1700) asupra rușilor, dar a fost înfrînt la Poltava (1709) de Petru cel Mare. A murit la asediul cetății Fredrikshald (1718).

CAROL, numele mai multor regi ai Navarrei. Mai importanți: C. II cel Rău (1349-1387). A înăbușit Jacqueria (1358) în Franța și a fost aliat al englezilor în Războiul de 100 de Ani. 2. C. III (cel Nobil) (1387-1425). A dus o politică de reorganizare a statului.

CAROL, numele a doi regi ai Marii Britanii și Irlandei din dinastia Stuart: C. I (1625-1649), fiul lui Iacob I. Domnind în mod absolutist, și-a atras ostilitatea maselor populare, a burgheziei, a noii nobilimi și a parlamentului, care au dezlănțuit Revoluția Burgheză din Anglia; înfrînt de armata revoluționară condusă de O. Cromwell, a fost prins, judecat și executat. C. II (1660-1685), fiul lui Carol I. A restaurat absolutismul și a dus o politică externă favorabilă intereselor Franței, creîndu-și astfel o ostilitate crescîndă în Anglia.

ARDELEANU, Carol (1883-1945, n. București), prozator român. Schițe și nuvele inspirate din fapte cotidiene („Rusia revoluționară”, „Străzile Iașului”), romane psihologice, cu implicații naturaliste („Viermii pământului”, „Diplomatul, tăbăcarul și actrița”).

CAROL ALBERT, rege al Piemontului (Regatul Sardiniei) (1831-1849). A promulgat o constituție liberal-moderată (1848); înfrînt în războiul cu Austria la Custoza (1848) și la Novara (1849), a abdicat în favoarea fiului său Victor Emmanuel II.

CAROL AUGUST, duce de Saxa-Weimar (1758-1815) și mare duce (1815-1828). A sprijinit dezvoltarea artei și literaturii, acordînd protecție lui Goethe, Schiller, Wieland, Herder ș.a.

CAROL CEL MARE (CHARLEMAGNE) [șarləmáñ], rege al francilor (768-814) și împărat al Occidentului (800-814). Cel mai de seamă reprezentant al dinastiei Carolingilor. A purtat războaie cu saxonii, bavarezii, longobarzii, arabii, avarii, slavii ș.a., lărgind considerabil hotarele statutului său, pentru apărarea căruia a înființat mărci de graniță (Altmark, Ostmark, marca spaniolă ș.a.); a reformat administrația, justiția, armata și a sprijinit cultura și biserica. Domnia lui C. a marcat o etapă importantă în cristalizarea relațiilor feudale în Europa apuseană.

CAROL CEL PLEȘUV, rege al francilor (840-877) și împărat al Occidentului (875-877). Prin Tratatul de la Verdun (843) i-a revenit stăpînirea celei mai mari părți a terit. de astăzi al Franței. A recunoscut prin „Capitularul de la Quiercy” ereditatea feudelor.

CAROL de Austria (DON CARLOS) (1545-1568), prinț spaniol din familia de Habsburg. Fiul regelui Filip al II-lea; acuzat în 1567 că ar fi complotat împotriva tatălui său, a fost închis și a murit, probabil asasinat, în închisoare.

CAROL I de Anjou [ãjú], rege al Siciliei (din 1265). Alungat din Sicilia de o răscoală populară („Vecerniile Siciliene”, 1282), a rămas rege numai în S Pen. Italice (pînă în 1285).

CAROL I ROBERT, rege al Ungariei (1308-1342). Fondatorul dinastiei de Anjou în Ungaria. Politică de întărire a autorității centrale. A purtat războaie fără succes împotriva Veneției, Serbiei și Țării Românești; înfrînt în 1330, la Posada, de Basarab I, domnul Țării Românești.

CAROL III CEL GROS, împărat al Occidentului (881-887), rege al Germaniei (876-887) și al Franței (884-887). A unificat pentru scurtă vreme, sub autoritatea sa, fostul terit. al imp. lui Carol cel Mare; detronat de marii feudali.

CAROL MARTEL, majordom al statului franc (715-741). A consolidat autoritatea centrală, exercitînd conducerea efectivă a regatului; a secularizat o parte din proprietățile bisericești, împărțindu-le vasalilor sub formă de beneficii în schimbul prestării serviciului militar. A înfrînt pe arabi la Poitiers (732).

CAROL TEMERARUL (1433-1477), ultimul duce al Burgundiei (din 1467). A purtat războaie împotriva regelui Franței, Ludovic XI, suzeranul său, opunîndu-se, la început cu succes, politicii acestuia de unificare și de centralizare a statului. Înfrînt de elvețieni în 1476, la Granson și Morat, și de armata ducelui de Lorena la Nancy (1477), luptă în care a fost ucis.

CAROL V (CAROL QUINTUL), rege al Spaniei sub numele de Carol I (1516-1556) și împărat al Sfîntului Imperiu Roman de Națiune Germană (1519-1556), din dinastia Habsburg. A reunit sub autoritatea sa teritorii atît de vaste (Germania, cea mai mare parte a Pen. Italice, Spania împreună cu posesiunile din America), încît se spunea că în imperiul său „Soarele nu apune niciodată”. Urmărind crearea unei monarhii catolice universale, a condus lupta împotriva Reformei și a purtat războaie cu Franța (pentru dominația în Pen. Italică), cu Imperiul Otoman și împotriva principilor protestanți; a abdicat și a împărțit imperiul între fratele său Ferdinand I (Germania) și fiul său Filip II (Spania, Țările de Jos, Italia și coloniile americane).

CAROL XVI GUSTAV (n. 1946), rege al Suediei (din 1973).

DAVILA 1. Carol D. (1832-1884, n. Parma), medic și farmacist român de origine franceză. A organizat serviciul sanitar și ocrotirea sănătății publice în România și, împreună cu N. Kretzulescu, a pus bazele învățământului medical. A inițiat redactarea primei „Farmacopei române”. Animator al unor societăți și reviste științifice, printre care Societatea medicală (1857), Societatea de Cruce Roșie (1876), „Gazeta medicală” (1965). Op. pr.: „Profilaxia sifilisului”. 2. Alexandru D. (1862-1929, n. Golești, jud. Argeș), dramaturg și om de teatru român. Fiul lui D. (1). Director al Teatrului Național din București (1905-1908 și 1912-1914) și regizor al Companiei de teatru Davila (1909), A introdus spiritul modern în arta scenică românească. Capodopera sa, drama istorică în versuri „Vlaicu-Vodă”, evocă un moment din lupta pentru independență a Țării Românești.