VIII. i sau ii (și ii sau iii)?

VIII. i sau ii (și: ii sau iii)?

Litera i are mai multe valori, între care notarea vocalei [i] se opune tuturor celorlalte prin capacitatea acesteia de a forma silabă: in, zi, mină. Valorile nevocalice și nesilabice ale literei i sînt următoarele:

  • i semiconsoană [ĭ], ca element al unui diftong ascendent (de exemplu: iar, biată) sau descendent (de exemplu: ai, mai);
  • -i șoptit [ʲ], după consoane, numai la sfîrșit de cuvînt (de exemplu: aduni, buni; acești, citești; ari, mari, ori, vineri) și în compusele cu cîteși- (cîteșitrei etc.), cîți (cîțiva), oareși-(oareșicum etc.), ori (oricum, orișicine etc.);
  • literă ajutătoare, uneori, în combinațiile ci, gi, chi, ghi aflate la sfîrșit de cuvînt (de exemplu: deci, largi, unchi, unghi) sau urmate de o vocală (ciulin, giuvaier, chiul, ghiul etc.), mai rar de o consoană (în compuse: nicicum, nicidecum, cincisprezece, cincizeci și în nume proprii: Pecica).


Valorile multiple ale literei i creează condiții de existență a unor cuvinte omografe care nu sînt omofone; de exemplu: albi vb. — albi adj. m. pl.; deși conjcț. — deși adj. m. pl.; căi vb. - căi s. pl.; roi vb. — roi s. sg.; ia s. f. art. (< ie) — ia vb. (ind. prez. 3 sg. și imper. 2 sg. de la lua); mici vb. — mici adj. pl.; ochi vb. — ochi s. sg. și pl.


Ele sînt sursa unor greșeli de lectură la cuvinte necunoscute — nume proprii, cuvinte rare (învechite, regionale sau, dimpotrivă, neologisme). Este cazul confuziei între cuvinte ca vier bisilabic și vier monosilabic (vezi și IV 2) sau al lecturii greșite a antroponimului Mavrogheni (cu o silabă în minus: trei silabe în loc de patru); a toponimului Pecica (cu o silabă în plus: trei silabe în loc de două) ori a variantei învechite vecinic (cu o silabă în plus: trei silabe în loc de două, ca în actualul veșnic). Confuzia între valorile literei i poate fi asociată cu locul diferit al accentului sau/și cu valorile literei u; este cazul confuziei exploatate de Caragiale — în lectura lui Ipingescu din O noapte furtunoasă — între omografele sufragiu (= sufragiu „vot” și sufragiu „cel care servește la masă”). Secvența grafică iu, cu patru corespondențe fonetice [í-u], [i-u], [iŭ] și [ĭu], oferă terenul cel mai favorabil variației atît la cuvinte comune (de exemplu: fotoliu, pronunțat cu [li-u] sau [liŭ] în loc de [lĭu]; martiriu, pronunțat greșit [martiríŭ] în loc de [martírĭu]; piuneză, pronunțat greșit [pi-u] și chiar [pi-o] în loc de [pĭu], ca și biuretă), cît mai ales la nume de familie (nume terminate originar în [ĭu] neaccentuat sînt pronunțate cu [í-u] sau [íŭ]: Boieriu, Morariu). Unele foste greșeli s-au impus; este cazul lui meniu [meníŭ] și al unor pronunțări greșite însușite de purtătorii unor nume de familie ca Morariu.


Sesizînd deosebirea acustică dintre i nevocalic și i vocalic, unii scriu greșit vocala [i] cu doi i, ca o soluție de marcare a caracterului silabic: de exemplu, Arghezii, în loc de Arghezi, confetii în loc de confeti, el venii în loc de veni și, mai des, noștrii și voștrii în loc de noștri, voștri.


Secvența grafică ii poate nota succesiunea de vocale „în hiat” [i-i] (de fapt, cele două vocale au între ele un i semiconsonantic, mai slab sau mai puternic, deci notația fidelă ar fi [iʲi] sau un diftong (descendent, cu al doilea i semiconsoană: [iĭ]); secvența grafică iii corespunde unei secvențe fonice care cuprinde doi i vocalici și cel puțin un i nevocalic (element al unui diftong). Valorile fonetice descrise pentru ii și iii au în vedere condiții ideale de pronunțare, în tempo rar și cu oarecare emfază. În pronunțarea curentă, mai ales în tempo rapid, diftongul [iĭ] se poate confunda cu vocala [i], ceea ce face ca modul de pronunțare să nu constituie pentru oricine un reper sigur în scriere. De aceea scrierea cu un singur i sau cu doi i și cea cu doi sau cu trei i se orientează în cvasitotalitatea situațiilor după gramatică (structura morfologică a cuvîntului în cauză, reguli morfologice și contexte sintactice). Regulile gramaticale vizează sfîrșitul cuvîntului și, în interior, locul unde se întîlnește rădăcina sau tema lexicală cu un afix (flexionar sau derivativ) ori cu un element de compunere.


  1. Cele mai multe probleme de alegere între scrierea cu i, ii sau iii se pun la sfîrșitul cuvintelor. Scrierea corectă are aici o deosebită importanță întrucît prezența unui singur i sau a doi i, respectiv a doi sau trei i, marchează distincții morfologice:
    • la substantive și adjective, distincția între formele nearticulate și cele articulate de (nominativ-acuzativ) masculin plural: anianii, marimarii, puipuii, arbitriarbitrii, copii copiii sau de genitiv-dativ feminin singular: (unei) țări țării, dulci dulcii;
    • la majoritatea verbelor de conjugarea a IV-a, distincția între infinitiv (și toate formele lor compuse cu acest mod: viitorul indicativ și condiționalul prezent la toate persoanele; imperativul negativ 2 sg.) sau perfectul simplu 3 sg. și perfectul simplu 1 sg.: găsigăsii, suisuii, sfiisfiii;
    • la verbele a fi și a ști, distincția între infinitiv (și toate formele lor compuse cu acest mod — cele enumerate la verbele precedente —, precum și formele compuse cu auxiliarul a fi: viitorul anterior, conjunctivul perfect, condiționalul perfect, modul prezumtiv, infinitivul perfect) și indicativ sau/și conjunctiv prezent 2 sg.: ști — () știi, fi — () fii;
    • la unele pronume și numerale, distincții totale sau numai parțiale între valorile adjectivale și cele pronominale sau substantivale ale formelor de masculin plural: distincție totală între adjectivul pronominal alți și pronumele corespunzător (articulat) alții; distincție parțială la numeralele ordinale întîi, primi (cu valoare adjectivală în orice topică) — întîii, primii (cu valoare substantivală, dar și adjectivală în antepunere).
    1. Se scrie numai i la:
      • singularul nearticulat al substantivelor de orice gen: m. pui, unchi, culi (toate și pl.); n. roi, unghi, schi, taxi; f. joi, vineri, tanti, zi (cu excepția ultimului, toate și pl.);
        Face excepție varianta învechită și populară fii a substantivului fiu (literar în aceast ă ultimă formă, art. fiul), folosită numai în îmbinări cu adjective posesive conjuncte; varianta — care circulă alături de fiu-su — se scrie fii-su (nu fi-su).
      • pluralul nearticulat al substantivelor și adjectivelor masculine, cu excepția celor cu singularul în -iu și a substantivului copil: arbitri, cai, lupi, arici, unchi; albaștri, moi, albi, mici, vechi (dar cafegii, copii, aurii);
      • pluralul nearticulat și genitiv-dativul singular nearticulat al substantivelor și adjectivelor feminine, cu excepția celor cu nominativ-acuzativul singular în -ie bisilabic: cărți, țări, mări, vulpi, femei, idei, confeti; moi, mici, vechi (dar bucurii, familii, roșii);
      • nominativ-acuzativul masculin plural al pronumelor personale (ei; și noi, voi); al pronumelor și adjectivelor pronominale posesive (mei, tăi, săi, noștri, voștri) și al pronumelui și adjectivului interogativ cît (cîți); al adjectivelor pronominale demonstrative acel, acest, celălalt (acei, acești, ceilalți) și nehotărîte alt, atît (alți, atîți). Dintre acestea numai alți are o formă opusă cu doi i (pronumele alții);
      • cîteva numerale cardinale propriu-zise (doi, trei, cinci, douăzeci și celelalte compuse cu -zeci), pluralul numeralelor fracționare în -ime (doimi, treimi etc.), pluralul masculin nearticulat al numeralelor ordinale prim, secund, terț (primi etc.), numeralul ordinal întîi cu valoare adjectivală postpus (la ambele numere și la toate genurile). Dintre acestea au forme opuse cu doi i numai numeralele ordinale menționate (formele de genitiv-dativ articulat de tipul doimii nu sînt numerale fracționare, ci substantive propriu-zise);
      • persoana a 2-a singular la toate timpurile simple (indicativ — și conjunctiv — prezent, imperfect, perfect simplu, mai mult ca perfect, imperativ pozitiv) ale tuturor verbelor, cu excepția prezentului verbelor, de diverse conjugări, cu tema în i vocală: () aduni, afli, bei, lucrezi, citești, citeai, adunași, adunaseși, rîzi (dar apropii, scrii, știi);
      • infinitivul prezent și persoana a 3-a singular a perfectului simplu la verbele de conjugarea a IV-a cu tema în consoană: citi, iubi, veni;
      • persoana 1 singular la perfectul simplu al tuturor verbelor, cu excepția celor de conjugarea a IV-a cu infinitivul în i: adunai, tăcui, bătui, mersei, coborîi (dar citii, sfiii);
      • persoana l singular (omonimă cu a 2-a singular) la prezentul indicativ și conjunctiv al verbelor de conjugarea I și a IV-a cu tema în i semiconsoană: tai; birui (dar apropii);
      • cuvintele aci, aici, ci, deci, deși conjcț., și (adv., conjcț. și pron. refl.), pronumele și adverbele compuse cu -și: același, însuși, iarăși, totuși (pentru care vezi și XI 3 b), formele de dativ ale pronumelor personale și reflexive (mi, ți, i, și, ni, vi, li; îmi, îți, îi, își).
    2. Se scrie numai ii la:
      • pluralul nearticulat al substantivelor și adjectivelor masculine terminate în -iu: fii, cafegii; aurii, proprii, al substantivului copil (copii) și al adjectivului roșu (roșii);
      • nominativ-acuzativul plural articulat al substantivelor și adjectivelor masculine, cu excepția celor cu singularul în -iu, a substantivului copil și a adjectivului roșu: arbitrii, caii, lupii, aricii, unchii; albaștrii, gălbuii, albii, micii, vechii (dar fiii, cafegiii, copiii, auriii, propriii, roșiii);
      • pluralul nearticulat și genitiv-dativul singular nearticulat al substantivelor și adjectivelor feminine în -ie bisilabic: bucurii, familii, rochii; aurii, proprii, roșii;
      • genitiv-dativul singular articulat al substantivelor feminine, cu excepția celor cu genitiv-dativul singular nearticulat în -e, -le și în -ii: cărții, femeii, țării, mării, vulpii; gălbuii, micii, vechii (dar casei, mamei, zilei, bucuriei, familiei, roșiei);
      Formele de acest tip sînt mai numeroase în uz decît în normă, întrucît la cele literare se adaugă variantele neliterare în -ii, -lii sau -iii ale unor forme literare în -ei, -lei sau -iei: de exemplu, casii, fetii, cafelii, bucuriii, familiii, auriii, în loc de casei, fetei, cafelei, bucuriei, familiei, auriei. În limba literară nu se admite secvența iii la genitiv-dativul feminin singular articulat (deși forma nearticulată corespunzătoare este în -ii), iar forma articulată a unui genitiv-dativ singular nearticulat în -le este totdeauna -lei, realizîndu-se o distincție între perechi de tipul albăstrelei (< albăstrea) — albăstrelii (< albăstreală).
      Dependentă de scrierea genitiv-dativului singular al substantivelor feminine este scrierea adjectivului invariabil acătării (provenit dintr-un genitiv cu articol posesiv) și a genitiv-dativului îmbinărilor alcătuite dintr-un substantiv și un adjectiv posesiv conjunct de tipul maică-mii, soră-mii, nevesti-mii.
      • genitiv-dativul singular articulat al unor substantive masculine (care, spre deosebire de cele feminine, nu au un corespondent nearticulat în -i): neichii, popii. Numărul lor crește dacă se adaugă substantivele la care forma cu -ii are variante de alt tip admise în normă: bădichii/bădicăi, naibei/naibii, taichii/lui taica, vlădicii/vlădicăi/vlădichii;
      Pentru alte substantive, comune și proprii, nu sînt considerate literare variantele în -ii: se spune corect papei, tatei/lui tata (nu papii, tatii); lui Oprea/Oprei, lui Toma/Tomei (nu Oprii, Tomii).
      • pluralul nearticulat al substantivelor neutre terminate la singular în -iu: domenii, exerciții, servicii, studii; o formă de plural în -ii există și la substantivul seminar (seminarii/seminare);
      Unii vorbitori folosesc forme de plural în -ii și la alte substantive neutre terminate la singular în consoană. Conform normelor actuale sînt corecte formele itineraritinerare și orarorare; pluralele itinerarii, orarii sînt admisibile numai la cei care folosesc singularele învechite itinerariu, orariu (nu și în raport cu formele itinerar, orar; cf. și flexiuni hibride ca laborator laboratorii, în loc de laboratoare, sau sanator, în loc de sanatoriu, — sanatorii).
      • nominativ-acuzativul masculin plural al pronumelor personale însul, dînsul (înșii, dînșii), al pronumelor și adjectivelor pronominale nehotărîte unul, vreunul (unii, vreunii), al pronumelui nehotărît altul (alții) și al pronumelui și adjectivului negativ nici unul (nici unii). Dintre acestea numai alții are o formă opusă cu un i (adjectivul alți);
      • pluralul nearticulat al numeralului cardinal mii; nominativ-acuzativul masculin plural al numeralelor ordinale întîi, prim, secund, terț cu valoare substantivală și cu valoare adjectivală în antepunere (întîii/primii, întîii/primii concurenți); genitiv-dativul feminin singular al numeralului ordinal întîi în aceleași situații (întîii zile);
      • persoana a 2-a singular a prezentului indicativ sau/și conjunctiv sau/și a imperativului pozitiv la verbe, de diverse conjugări, cu tema în i vocalic: apropii, scrii, știi; fii;
      • infinitivul prezent și persoana a 3-a singular a perfectului simplu la verbele de conjugarea a IV-a cu tema în i: prii, pustii, sfii;
      • persoana 1 singular la perfectul simplu al verbelor de conjugarea a IV-a cu infinitivul în i și tema în consoană: citii, iubii, venii sau în orice vocală afară de i: căii, hîrîii, îndoii, suii (dar sfiii);
      • persoana 1 singular (omonimă cu a 2-a singular) a prezentului indicativ și conjunctiv la verbe de conjugarea I cu tema în i vocalic: apropii, înjunghii, mînii, sperii etc.
    3. Se scrie numai iii la:
      • nominativ-acuzativul plural articulat al substantivelor și adjectivelor masculine cu singularul în -iu: fiii, cafegiii, auriii, propriii, al substantivului copil (copiii) și al adjectivului roșu (roșiii);
      • persoana 1 singular la perfectul simplu al verbelor de conjugarea a IV-a cu tema în i: priii, pustiii, sfiii.
      Greșeli de scriere se produc în ambele direcții: pe de o parte, se întîlnește notarea unui i în minus (i în loc de ii, respectiv ii în loc de iii) și, mai rar, chiar a doi i în minus (i în loc de iii), iar, pe de alta, scrierea unui i în plus (de obicei ii în loc de i). Cele mai frecvente sînt notațiile în minus, dar destul de des apare și greșeala opusă — scrierea unui i superfluu —, explicabilă prin hipercorectitudine.
      Ambele tipuri de greșeli afectează în special opoziția de articulare la substantive și la adjective sau la cuvinte cu valori înrudite: absența unui i face ca o formă articulată să fie interpretată drept nearticulată și, invers, un i în plus dă unei forme nearticulate aspectul fals al uneia articulate. Pronunțarea singură nu ajută totdeauna orientarea scrierii, nu numai pentru că distincțiile nu sînt clare, ci și pentru că o anumită particularitate fonetică a articulării, anume faptul că i nevocalic de la formele nearticulate devine vocalic la cele articulate ([eroĭ] — [eroiĭ], [țărĭ] — [țăriĭ], [veë] — [veëiĭ]), poate induce în eroare, atrăgînd neglijarea — fonetică și grafică — a articolului propriu-zis. Pentru a distinge cele două situații atunci cînd pronunțarea nu oferă un reper suficient de clar este utilă folosirea unor contexte minimale cu rol diagnostic și a unor probe de substituție:
      • pentru masculin plural contextul acești, doi sau mulți + substantiv nearticulat față de substantiv articulat + aceștia, amîndoi sau toți, respectiv amîndoi sau toți + substantiv articulat: acești (doi, mulți) băieți băieții aceștia (amîndoi, toți) sau amîndoi (toți) băieții și substituirea cu femininul corespunzător aceste/două/multe fete fetele acestea/amîndouă/toate sau amîndouă/toate fetele; contextul substantiv nearticulat + genitiv sau adjectiv posesiv cu articolul al față de substantiv articulat + genitiv sau adjectiv posesiv fără al: băieți ai mei/ai mameibăieții mei/mamei; substituirea cu singularul sau/și cu femininul corespunzător și variația topicii: băieți triști cu băiat trist sau cu fete triste, dar băieții triști cu băiatul trist sau cu fetele triste, iar triștii băieți cu tristul băiat sau cu trista fată; testarea existenței unui al doilea i, articol, prin substituirea lui cu forma de genitiv-dativ plural a articolului hotărît enclitic: băieți||ibăieți||lor;
      • pentru genitiv-dativul singular feminin contextul acestei, acelei sau unei + substantiv nearticulat față de substantiv articu-lat + acesteia, aceleia; acestei/acelei/unei țărițării acesteia/ aceleia și substituirea cu un sinonim masculin-neutru: acestui/ acelui/unui ținut ținutului acestuia/ aceluia; identitatea cu pluralul la formele nearticulate: (unei) țări bogate = (multe) țări bogate și nonidentitatea formelor articulate țării bogate țărilor bogate; substituirea cu un sinonim de alt gen și variația topicii: unei țări mari cu unui ținut mare, dar țării (celei) mari cu ținutului (celui) mare, iar marii țări cu marelui ținut; testarea existenței unui al doilea i, articol, prin substituirea lui cu formele de plural ale articolului hotărît enclitic: țări||ițări||le, țări||lor.
      La pluralul substantivelor și adjectivelor masculine terminate la singular în consoană + r sau l + u (de tipul arbitru, astru, cafru, codru, cuscru, litru, membru, metru, ministru, socru, respectiv acru, albastru, aspru, negru, amplu, dublu, multiplu, simplu, suplu) se fac, poate, cele mai multe confuzii între formele articulate și cele nearticulate întrucît aici distincția este mai puțin clară în pronunțare, numărul de silabe fiind același. În scris cele două serii de forme trebuie marcate deosebit: nearticulat membri — articulat membrii, ca și elevi elevii. Grafii ca acești/unii/doi membrii, toți/amîndoi membri, membri comisiei, ochi/ochii albaștrii sau albaștri tăi ochi sînt greșite prin neconcordanța formelor în i sau ii cu contextele în care apar (se scrie corect acești/unii/doi membri, toți/amîndoi membrii, membrii comisiei, ochi/ochii albaștri, albaștrii tăi ochi).
      Scrierea cu un i în plus apare frecvent și la pronumele și adjectivele posesive cu structură fonetică asemănătoare (ai) noștri, (ai) voștri (scrise greșit noștrii, voștrii). De reținut că posesivele nu sînt articulabile cu articolul enclitic și în consecință nu trebuie să aibă niciodată doi i, după cum nu au nici -l la singular.
      De asemenea se fac numeroase confuzii între formele articulate și cele nearticulate la pluralul substantivelor și adjectivelor masculine terminate în -iu, al substantivului copil și al adjectivului roșu. Grafii ca acești/unii/doi copiii (în loc de copii), toți/amîndoi copii (în loc de copiii), fii mei (în loc de fiii), părinții propri (în loc de proprii) și proprii — sau chiar propripărinți (în loc de propriii) nu respectă condițiile elementare ale concordanței formelor morfologice cu contextul sintactic.
      Scrierea articolului i este obligatorie în toate situațiile, inclusiv atunci cînd avem a face cu un substantiv sau adjectiv la care se atașează o formă pronominală conjunctă de dativ, de exemplu: în ochii-mi, propriii-mi fii, sau cînd se produc contrageri accidentale de tipul ochii-aceia, Copiii-ar mînca; în asemenea situații după cratimă poate apărea și un al patrulea i, complet inexistent în pronunțare: propriii-i fii.
      O situație aparte este aceea a îmbinărilor de tipul nevesti-sii, în care articularea este marcată, pentru întregul grup nominal, la adjectivul posesiv conjunct.
      La verb cele mai multe greșeli de scriere se întîlnesc la formele monosilabice ale verbelor cu mare frecvență a fi, a scrie, a ști, a ține și a veni. Grafia scri nu are nici o acoperire în limba literară (ea poate nota numai o variantă regională de infinitiv, nu și persoana a 2-a sg. ind. și conj. prez., care se notează scrii). Grafiile ți și vi nu sînt corecte decît pentru formele pronominale de dativ, nu și pentru formele verbale ții, vii. Grafia ști este corectă pentru infinitiv (a ști) și pentru formele compuse cu el (voi ști, aș ști, nu ști), dar este incorectă pentru persoana a 2-a sg. a prezentului indicativ și conjunctiv: corect se scrie să știi (nu să ști). Tot astfel, grafia fi este corectă pentru infinitiv (a fi) și pentru multele forme compuse cu el (voi fi, fi, nu fi; va fi aflat, ar fi aflat, să fi aflat, va fi aflînd, a fi aflat), dar incorectă pentru persoana a 2-a singular a conjunctivului prezent și a imperativului pozitiv, la care corectă este scrierea cu doi i: atenție deci la distincțiile dintre fii sănătos (conjunctiv prezent) și să fi mers (conjunctiv perfect), chiar să fii lăudat (conjunctiv prezent diateza pasivă) și fi lăudat (conjunctiv perfect diateza activă), precum și dintre fii vesel! (imperativ pozitiv) și nu fi trist! (imperativ negativ).
      La persoana 1 și a 2-a singular a prezentului indicativ și conjunctiv se produc greșeli de scriere, relativ rar, cu un i în minus la verbele de conjugarea I cu tema în i vocală (apropi, zgîri și, mai ales, înjunghi în loc de apropii, zgîrii, înjunghii). Mai des apare greșeala inversă, scrierea cu un i în plus, la persoana a 2-a singular a prezentului indicativ și conjunctiv la verbele afla, intra, sufla, umbla, umfla, umple; corect se scrie afli, intri (nu aflii, intrii etc.).
      Se greșește de asemenea la scrierea formelor de perfect simplu, puțin familiare celor mai mulți vorbitori. Greșelile afectează, la conjugarea a IV-a, distincția dintre persoana 1 sg. și a 3-a sg. (aceasta din urmă egală cu infinitivul); se scrie corect eu sosii, dar el sosi (și a sosi), eu mă sfiii, dar el se sfii (și a se sfii).
      La formele nearticulate de plural și de genitiv-dativ singular ale substantivelor și adjectivelor feminine greșelile de (pronunțare și) scriere duc la confuzia unor tipuri morfologice. Grafii ca rochi, unghi și, invers, mingii, ridichii nu sînt literare; mai mult, ele nu au acoperire fonetică decît prin raportare la variantele neliterare de nominativ-acuzativ singular roche, unghe, respectiv mingie, ridichie (vezi și IV 2 b). Grafia roși este literară pentru m. pl. de la participiul ros; ea corespunde unei realități fonetice și cînd notează varianta învechită și regională de m. pl. a adjectivului roșu (m. sg. roș, f. sg. roșă, pl. roșe), nu însă și cînd reprezintă o încercare de notare a formei literare de pl. a acestui adjectiv sau pluralului substantivului roșie.
  2. În interiorul cuvintelor, la întîlnirea dintre rădăcină sau tema lexicală cu un afix (flexionar sau derivativ) ori cu un element de compunere, problema alegerii se pune numai între i și ii.
    Secvența — fonetică și grafică — ii este corectă numai atunci cînd a) un prefix sau element de compunere terminat în i se combină cu o temă (cuvînt sau element de compunere) care începe cu i și b) cînd un sufix sau element de compunere cu i inițial se combină cu o temă (cuvînt sau element de compunere) terminată în i.
    1. Se scrie ii în:
      • derivatele cu prefixele anti- (antiimperialist, antiinfecțios, antiinflamator, antiinsulină, antiintelectualist, antiistorism), arhi-(arhiinteresant), peri- (periintestinal);
      • compusele cu elemente ca di- (diiamb), mini- (miniinterviu), poli- (poliizopren), semi- (semiindustrializa, semiinternat), toxi- (toxiinfecție), în principiu și cele cu bi-, maxi-, pluri- etc.;
        Menținerea celor doi i în pronunțare și în scriere nu este totuși generală. Există și cîteva formații prefixale cu un singur i, explicabile fie prin contragerea celor doi i originari, fie prin eliziunea vocalei finale a prefixului; de exemplu, termenul medical antinion < anti- + inion (pentru varianta ant- cf. antarctic, antepileptic), arhierarh (cf. ierarh) și arhiereu (cf. protoiereu). Scrierea concordă totdeauna cu pronunțarea.
      • derivatele cu sufixele -icios (sfiicios), -iciune (sfiiciune), -ime (miime), -ință (cuviință, ființă, știință), -ișoară (iișoară, miișoară, viișoară), -itor (pustiitor, țiitor, scriitor, viitor), -itură (scriitură, viitură) de la cuvinte cu tema în i vocală și, bineînțeles, derivatele și compusele acestor derivate (cuviincios, încuviința, necuviință; ființa și înființa, conștiință și conștiincios, înștiința, neștiință; locțiitor; priincios);
        Substantivul fiică se scrie corect cu ii indiferent dacă etimologia justă este învechitul fie „fiică” + sufixul -ică sau învechitul fii „fiu” + sufixul -.
      • formele de gerunziu, cu sufixul -ind, ale verbelor de conjugarea I și a IV-a cu tema în i vocală: apropiind, calchiind, fiind (și fiindcă), înjunghiind, machiind, mîniind, priind, pustiind, scriind, sfiind, știind, trunchiind, zgîriind.
    2. Se scrie însă i în:
      • formele flexionare ale tuturor cuvintelor cu tema în i în care afixul este a, e, u sau începe cu aceste vocale: ieia (nu iie, iia); apropie, apropiem, apropiat; sfiesc și sfia, sfiască (nu sfiiesc, sfiia, sfiiască); înfiez; știu;
      • derivatele cuvintelor cu tema în i în care afixul începe cu altă vocală decît i: fiesc, fiască, fiuț, înfia; prielnic; pustietate; sfială, sfielnic, sfios; zgîrieci;
        Pentru scrierea cu ia sau iia vezi și X.
      • derivatele de la cuvinte a căror temă nu se termină în i vocală. De reținut că se scrie corect i în substantivele cunoștință, recunoștință și în verbul încunoștința, în care sufixul -ință este atașat la o temă consonantică (cunoașt-; cf. cerință, credință, putință, ședință), spre deosebire de știință, conștiință și înștiința, la care tema în i justifică pronunțarea și scrierea cu ii; de la numeralul mie derivatul cu sufixul -ime are doi i (miime), pe cînd de la doi și trei derivatele cu același sufix sînt doime, treime;
      • gerunziul verbelor de conjugarea I și a IV-a cu tema în i nevocalic se scrie corect deochind, despăduchind, împerechind, îngenunchind, înmănunchind, muind, tăind, urechind, veghind, biruind, chinuind, învechind, suind, zbughind.
        Și în interiorul cuvintelor se produc greșeli de pronunțare și de scriere în ambele direcții. Cele mai numeroase se întîlnesc la derivatele cu sufixul -ință (pe de o parte, grafii ca fință, conștință, înștințez, iar, pe de alta, grafiile cunoștiință și încunoștiința) și la formele de gerunziu (atît grafii ca apropind, find, cît și, mai rar, muiind, tăiind; se confundă în special tipurile flexionare cu infinitivul în -chea, -ghea și -chia, -ghia, scriindu-se — la fel de greșit — îngenunchiind, urechiind, veghiind și calchind, înjunghind, machind, trunchind).
  3. În anumite situații — puțin numeroase — alegerea între i și ii, eventual și iii, nu are legătură cu gramatica.
    1. În cîteva interjecții se poate scrie atît i, cît și ii sau chiar iii, repetarea literei fiind un mijloc de marcare a lungirii vocalei în cauză: i/ii/iii, di/dii, pfi/pfii etc.
    2. Tot un mijloc de redare a lungirii vocalei i într-o pronunțare marcată de afectivitate este scrierea ocazională cu doi sau mai mulți i în interiorul rădăcinii cuvintelor. De exemplu: miiic de tot!
    3. Numele proprii Isac, Isus se scriu cu un singur i inițial (nu Iisus).
    4. Numele proprii de origine slavă — românești și străine — în -schi se scriu cu un singur i final, chiar dacă în limbile originare numele respectiv are finala -ii. De exemplu: Baraschi, Macedonski, Malinschi; Dostoievski, Ostrovski.
  4. Uneori se pune problema alegerii între scrierea cu un singur i și cea cu doi i separați/legați prin cratimă.
    Secvența grafică i-i (și ii-i) se întîlnește în următoarele situații: i pronume (în dativ) + i pronume (în acuzativ): i-i dau (și mi-i țin etc.);
    • i pronume (în dativ) + i verb: i-i foame (și mi-i foame etc.); finala unei conjuncții + i pronume (în dativ sau acuzativ): ci-i
    • văd și-i aud, și-i dau sau + i verb: și-i bine;
    • finala unui substantiv sau adjectiv (și părți de vorbire echivalente) + i verb: cu bani-i bine sau + i pronume: ochii-i rîd, părinții-i dau bani, dînșii-i văd;
    • finala unui verb + i pronume (în dativ sau acuzativ): auziți-i, dați-i;
    • finala unui adverb + i verb: aci-i bine, aici-i bine.
    În asemenea secvențe se produc greșeli de scriere nu numai în privința cratimei (pentru care vezi XXVI), ci și a numărului de i. În poziție neaccentuată cei doi i din îmbinarea i-i pron. + pron. sau pron. + vb. se confundă în unul singur în pronunțare și de aceea se poate ajunge la grafii greșite ca i dau sau i foame. Secvența neaccentuată ii-i (din ochii-i..., părinții-i...) se pronunță fie ca diftong, fie ca o singură vocală, niciodată ca o secvență de trei sunete distincte, ceea ce explică frecvența grafiilor care omit un i; tot astfel, secvența neaccentuată iii-i (din propriii-i copii sau copiii-i văd) nu se pronunță cu patru sunete distincte, de unde și aici grafiile curente cu omiterea unui i. Acel i omis poate să fie din finalul cuvîntului care precedă cratima, deci articolul acestuia (în grafii de tipul ochi-i rîd, părinți-i dau, proprii-i copii, copii-i văd etc., pentru care vezi și 1), sau poate să fie i conjunct, în grafii ca ochii rîd pentru ochii-i rîd sau propriii copii pentru propriii-i copii.
  5. Omiterea unui i poate avea loc și la întîlnirea a doi i (cu valoare de semiconsoane) din cuvinte diferite între care nu se folosește cratima. Este cazul îmbinărilor (-)lui, (-)ei, cui + i-a (pron. + vb.), i-e (pron. + vb.), i-i (pron. + pron.): de exemplu, lui i-a dat, ei i-i dau, cui i-e foame, care ajung să fie scrise greșit lui a dat, cui e foame din cauza faptului că în pronunțare cele două semiconsoane [ĭ] se confundă în una singură (vezi și 4).

Alte articole lingvistice

Calcuri greșite
Despre majoritate
Din și dintre
Flexionarea cuvintelor compuse
Forme de plural greșite
Forme greșite ale cuvintelor
Ghid de exprimare corectă
Niciun sau nici un?

Alexandru Graur

Mi-ar *place

Dan Alexe

Despre legăturile românei cu albaneza

Dezbateri

Alf Lombard - Despre folosirea literelor î și â

DOOM2

0. Principalele norme ortografice
1.1. Literele
1.2. Semnele ortografice
2. Reguli de scriere și de pronunțare literară
3. Scrierea cu literă mică sau mare
4.1. Scrierea derivatelor, prefixelor și sufixelor
4.2. Scrierea cuvintelor compuse
4.3. Scrierea locuțiunilor
4.4. Scrierea grupurilor de cuvinte
5.1. Despărțirea grupurilor de cuvinte și a abrevierilor
5.2. Despărțirea în interiorul cuvintelor
6. Câteva norme morfologice

Încercări de îndreptare

Cuvinte fără explicaţii
Numere şi genuri

Mioara Avram

0. Prefață
I. e sau ea?
II. ă sau e?
III. ă sau î?
IX. i sau î?
VI. h sau c(h) sau k(h)?
VII. Cu sau fără h?
X. ia sau iea, iia?
XI. Cu sau fără i final?
XII. î sau â?

Punctuație

Apostroful
Blancul
Punctul
Semnul întrebării