bintătuială sf [At: CUV. D. BĂTR. I, 63/27 / P: ~tu-ia~ / V: (reg) bân~^[1] / Pl: ~ieli / E: bintătui + -(e)ală] (Reg) 1 Pedepsire. 2 Pedeapsă.

BINTĂTUIALĂ s. f. (Ban., Trans. SV) Pedepsire. Voi mărturisi din bintătuiala îngerilor răi, a lumii dintîi cu potopul. PP, 7^r. Bintătuiala cu toată voia păcatelor care am făcut. CAT. B, 38; cf. FOGARASI, apud TEW; SAVA, RÎNDUIALA SĂBORULUI; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW; PP, 4^v. Variante: bintătluială (FOGARASI, apud TEW). Etimologie: bintătui + suf. -eală. Vezi și bintă, bintătui. Cf. bintă, pedepsitură. substantiv feminin

BINTĂTLUIALĂ s. f. v. bintătuială. substantiv feminin